Virginia Woolf m-a învățat ce este feminismul
Pe Virginia am cunoscut-o prima dată în liceu, prin clasa a 10-a. Era o după-amiază rece de decembrie. Afară ningea. Eram la ora de română, chiar spre finalul programului. Mă uitam plictisită pe geam, pentru că profa vorbea a zecea oară despre Harap Alb. Abia așteptam să merg la biblioteca din centru. Obișnuiam să fac asta des, cât timp așteptam să vină autobuzul. Când am auzit clopoțelul, mi-am băgat în viteză caietele în poșetă, mi-am luat paltonul negru din cuier, mi-am pus eșarfa din tricot bej și am ieșit din clădire. Era atât de frig încât nasul mi s-a înroșit.
Liceul unde am învățat era poziționat foarte aproape de Casa de Cultură, la 5 minute de mers pe jos, iar biblioteca era în drumul pe care-l parcurgeam către stația de autobuz. De obicei îl sunam pe tata și stăteam la povești până ajungeam, dar nu și în ziua în care am citit-o prima oară pe Virginia Woolf. Mâinile mi-ar fi înghețat pe telefon. Am mers cu pași mici, ca să nu alunec pe drumul plin de polei din parcul care tăia centrul. Ochelarii îmi erau uzi și aburiți, dar nu-i puteam arunca în poșetă, printre cărți și caiete, pentru că n-aș mai fi văzut semafoarele.
În mai puțin de 15 minute, știu precis timpul pentru că parcurgeam acel drum aproape zi de zi, eram în clădirea bibliotecii, la secțiunea pentru adulți. Mi-am descheiat nasturii de la palton, mi-am încălzit palmele, mi-am șters ochelarii. Am străbătut coridorul și am pătruns în sală. Am salutat-o pe bibliotecara înaltă, scheletică, blondă, tunsă scurt, care, într-un rând trecut, când am întrebat-o dacă are Să ucizi o pasăre cântătoare, mi-a zis să nu-i pun astfel de întrebări, pentru că ea știe doar scriitori ca Ion Creangă și Mihai Eminescu.
M-am dus la raftul de clasici și am început să scanez. Hugo, Salinger, Austen șamd. Pe ultimul raft de sus am ochit Jurnalul unei scriitoare, într-o ediție veche, cu coperte albe, rufoase, de la o editură pe care nu pot să mi-o amintesc acum. M-am ridicat pe vârfuri și am tras cartea de pe raft. Am deschis-o la prima pagină. Am început să citesc. 1918. Luni, 4 august. Până să cumpăr un caiet în care să-mi consemnez primele impresii, mai întâi despre Christina Rosetti și apoi despre Byron, prefer să le notez aici. Până și Virginia Woolf își nota lecturile în jurnale, am gândit. Am închis cartea și am dus-o la bibliotecară ca să o treacă pe fișa mea. Am așezat-o cu grijă în poșetă, i-am mulțumit, mi-am încheiat paltonul și m-am îndreptat spre stație. Autobuzul trebuia să ajungă.
Norocul meu a fost că era vineri și nu trebuia să fac teme sau să pregătesc lecții pentru a doua zi. Imediat ce am ajuns acasă, m-am schimbat și am luat la citit jurnalul. Nu intrasem în alte lucrări semnate de Virginia, dar chiar și așa, scriitura ei m-a fascinat.
La începutul săptămânii care a urmat, după școală, am mai făcut un drum către bibliotecă pentru a preda cartea și a împrumuta, de acea dată, un roman scris de Virginia. Nu aveau niciun alt titlu și nici nu au adus până am terminat liceul și m-am mutat din oraș. Apoi au urmat ani în care am citit mai puțini, ani cu anxietăți și depresii care m-au făcut să uit de Woolf. La scurt timp după ce am împlinit 20 de ani și m-am mutat în București, mi-am amintit.
Ah, Virginia! Nu m-am speriat de tine cu toate că te-am penetrat prin Valurile, poate singura ta capodoperă. Cititorilor care nu te cunosc le spun să nu înceapă cu cartea asta, pentru că nu vor înțelege nimic. Le spun: Vrei să o citești. Începe cu Doamna Dalloway sau O cameră doar a ei sau Spre far, dar nu cu Valurile. Nu vei înțelege nimic din Virginia. Cum nici eu nu am înțeles, dar am simțit. Timp de o săptămână, cât am lecturat Valurile, am digerat Virginia, am visat Virginia, am mâncat Virginia, am fumat-o, am iubit-o, am îndrăgit-o, am idolatrizat-o, am detestat-o pentru că mi-a zis că N-am încă douăzeci și unu de ani. Viața mă va frânge. Voi fi luată în râs până la sfârșitul zilelor mele. Ca o bucată de plută pe valuri, voi fi când săltată în sus, când prăvălită în jos, printre oamenii aceștia, bărbați și femei cu fața schimonosită și cu limba mincinoasă. Ca firul de buruiană, sunt azvârlită cât acolo de câte ori se deschide ușa. Sunt spuma care mângâie stâncile și se strecoară în ele, albă, oriunde. Dar sunt și o fată tânără, aici, în camera asta. Avea dreptate.
Apoi, am cumpărat și eu florile cu Doamna Dalloway, am fost bărbat, m-am transformat în femeie ca Orlando, mi-am iubit cățeii așa cum Elizabeth Bannet l-a iubit pe Flush și am citit toate cărțile recomandate de ea în TLS. După romanele și eseurile astea, i-am cumpărat jurnalul și l-am recitit. Asta s-a întâmplat la puțin timp după ce am terminat Ulisele lui Joyce. Ei, atunci am intrat într-un conflict literar destul de serios, pentru că Virginia a considerat Ulise un rateu. Cred că are geniu, dar de sușă inferioară. Cartea este împrăștiată. Este confuză. Este pretențioasă. Este hibridă și nu numai în sensul evident, ci și în sens literar. Vreau să spun că, la început, un scriitor de primă mână respectă scrisul prea mult ca să fie dificil, surprinzător, să execute cascadorii. Îmi amintește tot timpul de un elev imatur de internat, plin de inteligență și de talent, dar atât de încrezut și de egoist, că își pierde capul, devine extravagant, manierat, gălăgios, nelalocul lui, făcându-i pe cei amabili să-l compătimească și pe cei severi pur și simplu să se enerveze. Însă oamenii speră că se va maturiza și va crește. Dar, întrucât Joyce are 40 de ani, nu prea se întrevede nimic. Nu l-am citit cu atenție și l-am parcurs numai o dată. Și este foarte obscur și fără îndoială că i-am ridiculizat virtutea mai mult decât era corect. Simt cum mă pișcă miliarde de gloanțe mici și altele mă împroașcă; dar niciunul nu-mi dă o lovitură mortală direct în față – să zicem ca Tolstoi. Dar este total absurd să îl compar cu Tolstoi. Mie mi-a plăcut foarte mult Ulise, dar mă bucur că ea a avut altă părere pentru că astăzi nu am mai fi avut Doamna Dalloway, Michael Cunningham n-ar mai fi scris Orele și ne-am fi lipsit și de capodopera cinematografică cu titlu omonim.
Că tot am amintit de Orele. Am văzut filmul cu Nicole Kidman, Julianne Moore și Maryl Streep de mai bine de 10 ori. Pielea capului mi s-a făcut ca de găină de la primele minute când Virginia așază scrisoarea de adio pe biroul lui Leonard Woolf, soțul ei, apoi se duce la ochiul de apă din apropierea casei, își îndeasă în buzunare niște bolovani cât craniul unui porc și se scufundă. Romanul l-am terminat chiar zilele trecute. A fost prima carte pe care am citit-o în format electronic de când am învățat alfabetul și, când am dat ultima pagină, am plâns. Virginia nu mai era creatoarea de lumi și de portrete, ci doar personajul Virginia, virginală, dezechilibrată, învinsă de cerințele imposibile ale vieții și artei. Și-o imaginează pășind în râu, cu un pietroi în buzunar.
Apoi, Virginia Woolf mai e și o feministă care nu urăște bărbații doar pentru că au în posesie un penis și o pereche de testicule. O feministă care, în octombrie 1928, ține niște prelegeri despre libertatea femeilor de a scrie la Societatea Artistică de la Newnham College și la ODTAA de la Girton College, primele colegii din cadrul Universității Cambridge la care femeile au avut acces. Așa s-a născut O cameră doar a ei, unde Virginia spune că pentru a scrie, o femeie are nevoie de bani și un spațiu doar al ei.
Dar ați putea spune că mi-ați cerut să vorbesc despre femei și ficțiune; ce legătură are asta cu o cameră doar a ei? Voi încerca să explic. Când mi-ați cerut să vorbesc despre femei și ficțiune, m-am așezat pe malul unui râu și am început să mă gândesc ce înseamnă aceste cuvinte. Ar putea să însemne pur și simplu câteva observații despre Fanny Burney, alte câteva despre Jane Austen, un tribut adus surorilor Brontë, o schiță înzăpezită cu Haworth Parsonage, dacă se poate, câteva vorbe despre domnișoara Mitford, o aluzie respectuoasă la George Eliot, o trimitere la doamna Gaskell, și asta ar fi tot. Dar la o analiză mai atentă, aceste cuvinte nu mi s-au părut atât de simple. Subiectul „Femeile și ficțiunea” ar putea însemna, și poate chiar asta ați vrut să însemne, femeile și felul lor de a fi, sau ar putea însemna femeile și ficțiunea pe care o scriu, sau ar putea însemna femeile și ficțiunea scrisă despre ele, sau ar putea însemna că, într-un fel, toate aceste trei lucruri perfect întrepătrunse și că ați vrea să le abordez astfel. Așa a început discursul Virginiei și așa începe O cameră doar a ei. Mi-o și imaginez. Măruntă și totuși impunătoare, sobră, cu nasul ei acvilin și capul ușor ridicat, privind publicul cu o ușoară aroganță, îmbrăcată cu o rochie lungă, din voal, maro, până la glezne. Părul prins într-un coc lejer, chiar dezordonat, cu vocea clară, puternică, care se lovea de geamurile înalte din spatele sălii, amuțind orice glas tânăr, orice chicot, împietrind tinerele femei, fermecându-le.
Îmi place să spun că Virginia a fost cea care m-a învățat ce înseamnă feminismul, literatura, chiar și depresia. Este scriitoarea la care mă gândesc aproape în fiecare zi, pe care aș citi-o și reciti-o fără să mă plictisesc, care mă inspiră și mă face să-mi doresc să scriu autentic, ca mine, dar androgin, ca ea.