Am vorbit cu Andrei Ruse despre puterea arhaică a femeilor din „Cartea Blestemelor”, cel mai nou roman al său
Am avut ocazia să citesc noul roman semnat de Andrei (Ruse) cu mult înainte să intre în tipar. Ai niște avantaje când ești iubita scriitorului. Inițial am crezut că nu va fi o lectură deloc pe gustul meu, pentru că ultima dată când am citit un fantasy aveam 12 ani și, de ceva timp, m-am îndreptat mai mult spre autobiografii și cărți de nonficțiune. Spre surprinderea mea, Cartea Blestemelor, primul volum din Ultimul Împărat Nemuritor, mi-a plăcut în mod deosebit. M-a purtat în serile de iarnă când mama îmi citea basmele lui Petre Ispirescu înainte de culcare.
Pentru că Zenobisme e un blog unde spun povești cu și despre femei, l-am rugat pe Andrei să-mi vorbească despre puterea arhaică a femeilor din mitologia română și din cartea lui.
Când și de ce ai hotărât să scrii Cartea Blestemelor?
Reinterpretarea basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” cocea demult în mintea mea. Încă din adolescență sau chiar dinainte, aș zice, când încercam să născocesc și să aștern pe hârtie povești. M-a atras dintotdeauna conflictul spațio-temporal al storyline-ului. Sunt un mare fan al călătoriei în timp și al paradoxurilor care pornesc de aici, de la literatură până la filme (am adorat seria Back to the Future, a fost revelația copilăriei mele) și chiar fizică (la 14-15 ani, îmi luam singur O scurtă istorie a timpului – de la Big Bang la Găurile negre, de Stephen Hawking și o devoram; undeva la 15-16 ani făceam și un eseu – de vreo 40 și ceva de pagini, nu glumă – despre posibilitatea teoretică a călătoriei în timp, pentru un concurs la liceu). Lâncezea deci undeva bine ascuns în mine acest proiect, doar că nu-i venise vremea.
Concret, am pus cap la cap primele rânduri într-o zi de vară din 2016. De fapt atunci am venit cu explicația acestui paradox spațio-temporal al cărții mele, cu cele două lumi cu timpuri diferit curgătoare și nașterea bunicii lui Aleodor chiar la granița dintre ele; am schițat bătrânul misterios care ajunge în bezna nopții la palat, cu ce rămăsese din armata împăratului, să explice „pilda lumilor”; am conturat atunci și boierii apropiați curții, un fel de istoric de bază al lumii oamenilor șamd. Dar apoi m-am luat cu altele, viața mea în perioada aceea a fost un haos continuu și abia prin 2018 am reluat ideea, odată cu moartea prematură a bunului meu prieten, poetul Adrian Diniș (1986-2018). Atunci am înțeles că, deși la prima vedere începusem să scriu la o carte oarecum de aventuri (more or less fantasy), substraturile care țineau de mitologie și folclor autohtone aveau sau trebuiau să aibă o altă însemnătate și că, separat de poveste în sine, îmi doresc să creez și aventura unui quest spiritual a personajului meu. Căutarea „Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte” a devenit de fapt căutarea pentru mine a înțelegerii morții, mergând strict pe firul rădăcinilor noastre.
Abia în 2020 însă, odată cu începutul pandemiei, am avut timpul și liniștea necesare să mă dedic cu adevărat proiectului, să citesc toate cărțile pe care mi le doream, să studiez fel și fel de materiale. Iar în 2021 m-am apucat de scris serios: adică aproape zilnic.
Ulterior, legătura cu basmul original s-a rupt sau, mai bine spus, a rămas ținută doar în câteva frânturi, romanul a căpătat forme tot mai solide, a devenit și trilogie – nu ăsta era planul inițial – și de aici Cartea Blestemelor, Cartea Ielelor (la care m-am apucat deja să scriu) și Cartea Plângerii, care m-au purtat și mă tot poartă într-o călătorie nespus de frumoasă în folclorul și în tradițiile noastre.
În Cartea Blestemelor am tratat copilăria și adolescența lui Aleodor, acest copil născut din părinți din lumi diferite, care nici măcar nu bănuiește ce-i rezervă ursita. Tatăl său, împăratul, face tot posibilul să-i ascundă adevărul despre nașterea sa (în care trebuit jurat un legământ tainic), sperând ca la momentul când el va împlini al douăzecilea său leat să nu părăsească lumea oamenilor, așa cum îi este de fapt scris. M-am concentrat pe crearea acestui univers arhaic, păgân, plin de magie și spiritualitate.
În primul volum din Ultimul Împărat Nemuritor, după cum spui, ne prezinți o lume precreștină, păgână, unde nu există un Dumnezeu clasic, ci zâne și ființe supranaturale, majoritatea de sex feminin, care dețin puteri absolute.
Există un oarecare Stăpân al Lumii și la mine, creatorul, și există apoi zânii și, da, în mod special zânele (și o sumedenie de spirite). Zâna Oamenilor, de exemplu, este cea care a coborât din ceruri (nu mă refer chiar la cerurile biblice) să le dea oamenilor Cuvântul; aici am folosit o zeitate de inspirație dacică. Un bătrân solomonar îi povestește lui Ghenadie (sfătuitorul curții și un personaj esențial în creșterea lui Aleodor) despre cum aceste duhuri puternice au trăit odată pe pământ:
– În văzduh, noaptea, noi vedem marginea lumii de apoi. Cu care nu-i bine deloc să ne-amestecăm, căci legile noastre trupești nu sunt ca cele purtate de spirite și zâni. O clipă de-a lor e și câte-un veac de-al nostru și un gând de dincolo pentru noi poate fi o culoare, căci nu suntem zămisliți să pricepem misterele lor. Și mințile ni se răsucesc și se-mpleticesc, de nu se mai regăsesc niciodată.
– Dar din ce se trag zânii și duhurile, Ghenatis? întrebă copilul, care deja se-nzdrăvenea, căci i se apropia al zecelea leat.
– Toate ce te-am învățat, și-or mai fi multe, au trăit odată aicia. Dar atât de departe în timp, că nici nu-și mai amintesc. Și nu câte-un veac, nici câte-o sută, ci din vremurile de la începuturile lumii, de-ți poți închipui. Uite, vezi acolo o ceată de stele?
– Acelea de parcă-s adunate-n ciorchine?
– Ei, alea or fost ursite frați-și-surori ce-acum au palate de lumină și aur și-oblăduiesc zilele. Duminica se spune c-ar fi zână, de nu chiar Zâna în care cred azi oamenii. Lunea-i e un bătrân molcom, ce te lasă să vezi morții în vise. Iară Marțolea-i un altul, născut pe când s-o urzit lumea și atuncea nimic nu-i bine a se-ncepe, căci ziua lui e pocită, plină numai de ceasuri rele. Vine în cale apoi Miercurea, cea mai blândă femeie, ziua în care s-o născut Soarele, ce dădu viață la tot. Joia-i împărăteasa dragostei și, vezi tu, nu-i nici femeie, dară nici bărbat, ci toate la un loc. Vinerea-i geamăna Duminicii și ea apără țesătoarele și păzește lighioanele. Iară numai în clipa lui Sâmbătă, zi de strămoși, sufletele pot intra pe Tărâmul Celălalt, însă nefericit e cel ce se naște atunci pe lume. (…)
Din punctul tău de vedere, creștinismul a afectat negativ imaginea femeii?
M-a interesat această lume păgână pentru că, până să „acapareze” creștinismul cu totul conceptele spirituale (și asta cu greu, a fost de fapt o adaptare de secole întregi – dar e o altă discuție și e lungă), lucrurile nu erau împărțite definitoriu în bine și rău. În lumea arhaică, a satului îndeosebi (că acolo exista de fapt „societatea”), vorbim doar de „bariera” dintre lumea celor vii și a spiritelor. Și ea una foarte subțire. Nu era sub nicio formă ok ca duhurile, oricât de năstrușnice sau fioroase, pe de altă parte, să se întâlnească cu oamenii. De aceea ziua era a noastră și noaptea a lor (asta din start); de aceea aveam și hotare spirituale în jurul urbilor, care ne despărțeau de forțele nevăzute ale celorlalte dimensiuni.
În lumea asta păgână erau stabilite niște reguli, dar nu un zeu atotputernic care să judece sau să pedepsească. Oamenii aveau o relație mult mai deschisă și mai onestă cu divinitatea (sau mai degrabă cu spiritele fenomenelor șamd, cum sunt vâlvele).
Sihastrul acela își avea credința într-un rit străvechi și uitat, și nu se închina la zâni, ci vorbea cu vâlvele – duhurile naturii – și bleascurile – sufletele animalelor. (…)
– Auzi șuieratul acesta? îl opri solomonarul odată, pe când umblau noaptea prin pădure – căci duhurile se-arătau numai după apus și mai ales în nopțile cu lună plină ori roșie, iar Ghenadie fu obișnuit de mic la drumuri lungi prin întunericul bungeturilor.
– Este vântul, răspunse el.
– Ascultă atent numa’, potolește-ți inima și gândurile. Și vei prinde glasul vântoaselor. Căci, iată, frunzișul devine melodios. Și numaidecât trebuie să ne adăpostim. Ele-s duhurile volburilor și-ale vârtejurilor, fecioare ale Mumei Pădurii, cea care umblă cu stele în păr și veghează peste împărăția de lemn. De cutreieri în negură prin codrii, ele de-ndată te pocesc ori îți întorc oasele pe dinăuntru, ori îți iau vederea din privire și glasul din grai. De frică să nu le tai copiii Mumei, care i-a alăptat pe fiecare cu grijă de la născare, cu mursă și miere. Vom poposi și ne vom ruga la Omul de Miazănoapte, cel care apără sufletul omenesc de vâlvele negre și vom face foc din crenguțele de cătină roșie ce le avem în desagi, căci fumul acestora le alungă. Iară tu să nu te sperii de vei zări niște femei dintre cele mai frumoase, din aburi făcute, nu din carne, ca noi, plângând ori cântând și mergând cu spatele, căci totul pe lumea lor îi pe dos. Să nu le privești! Și de te-or striga pe nume, mai ales, să nu le răspunzi.
Femeile erau cele care, prin tradiție, se puteau apropia de partea „întunecată” a lucrurilor. Femeile erau moaștele, să nu uităm, un personaj central care apare chiar la nașterea omului. Ursitoarele, la fel, erau femei. Zoritoarele, pe care le aduc aminte în carte, tot femei; fermecătoarele și șișcile (vrăjitoarele) asemenea. Descântătoarele, ce să mai spun? Rolul acestora în societatea arhaică era esențial. Torsul, un act atât de simplu, dar considerat cosmogonic și magic deopotrivă, era tot al femeilor. Torsul noaptea sau în nopțile cu lună plină putea duce la nașterea strigoilor și o sumedenie de nenorociri. De ce era torsul așa primejdios? Pentru că și firele vieții se țes și atunci devine un fel de îndeletnicire extrem de puternică. Și-aș mai putea continua, dar ideea rămâne aceeași: apropierea de spiritualitate a aparținut în cea mai mare parte feminității.
Antropologic vorbind, deși n-o să intru foarte mult în detalii, în momentul când creștinismul a dat năvală (că asta s-a cam întâmplat în istorie) și a stabilit clar că lucrurile sunt ori bune (ce convenea bisericii, longstoryshort), ori rele (ce nu intra sub tutela ori), cam tot ce ținea de capacitatea extraordinară feminină de interpretare a lumii a devenit, pe scurt, „vrăjitorie”. Puterea lor deci, peste noapte, s-a transformat într-una diavolească. Totul a devenit subit alb și negru, simplist și chiar lipsit de imaginație. Și de-aici o nouă serie de superstiții și obiceiuri la limita sau dincolo de limita misoginismului, la care te referi în întrebare, dar un subiect în care n-o să mă arunc, pentru că nu are treabă concret cu cartea mea.
Vorbim de două tipuri de femei: cea liberă, cea în contact cu marile forțe ale universului, cea care mânuiește descântece, farmece, vrăji șamd, apoi femeia „nouă”, supusă și, prin „noua” ei fire, păcătoasă. Dar, dacă vrei, întreaga înțelegere profundă a lumii a fost schimbată și schingiuită de religiile moderne (creștinismul fiind, desigur, numai un exemplu).
Deși nu există foarte multe femei în Cartea Blestemelor, eu am simțit că predomină o putere feminină. Mai târziu, de exemplu, apare și Măiastra, prima figură feminină de care Aleodor se îndrăgostește. Mi-a plăcut foarte mult scena în care ea intră în apă goală și o purifică. Ce semnificație are bucata asta atât de erotică și, în același timp, inocentă în lumea lui Aleodor?
Trupul îi era mlădios și parcă plutea pe deasupra pământului. Ia ei lungă și luminoasă îi dezvelea pulpele zvelte și albe. Cununa de spice i se amesteca cu părul bălai, ce îi curgea peste chipul neprihănit. Când ajunse în fața râului, își ridică deodată brațele subțiri și își dădu haina jos, arătându-și sânii. Se lăsă atunci o liniște nemaiîntâlnită, de parcă nici păsările nu mai cântau în văzduh și nici râul nu se mai auzea curgând. (…)
Își întinse piciorul drept și lung în față și atinse cu vârful degetelor apa rece, care-i făcu trupul să tresară și îi provocă un fior scurt. Înaintă însă, închizând ochii. După câțiva pași, când râul îi depăși șoldurile, începu să se învârtă în cercuri, ca într-un dans. Apoi izbucni în râs, având voioșia unui copil, și se porni să-i stropească pe cei din jur. Și era mare desfătare printre ei, căci udătura Măiestrei era sfântă, aducea alinare și tămăduire celor atinși.
Atunci și surorile ei – treizeci și trei, toate –, se dezbrăcară și intrară în râu. Se prinseră de mâini și făcură un cerc în jurul Măiestrei, care acum ținea brațele întinse spre soare, slăvindu-l. Fecioarele începură să cânte și cercul lor se rotea ca într-o horă, iar aleasa dănțuia sălbatic și ea nu mai era om, ci cu adevărat o săiastră.
Se linciurea, se unduia și se zvârcolea, apoi se scufunda și iute sărea cât putea de sus, iar apa i se prelungea șiroaie peste trupul ei fraged și zvelt. Strângea în palme apa de pe sâni, de pe umeri și brațe și o săruta și o descânta. Iar Aleodor era captiv farmecelor ei.
Prima parte a trilogiei este până la urmă o carte a copilăriei lui Aleodor și „o carte a blestemelor” care i se aștern în calea devenirii sale. Mai multe eroine feminine vin în partea a doua.
Nu aveam însă cum să trec peste o dragoste adolescentină, în primul rând. Iar în al doilea, n-am vrut să ratez din obiceiurile de primăvară, descrise pe larg în capitolul „Măiastra Arcinei”, incluzând și poveștile babei Dochia sau al viteazului Mărțișor și o sumedenie de obiceiuri (unele uitate, altele prezente și azi la sat, într-o formă sau alta). Măiastra este un „mix” al tradițiilor udăturilor și plugului și al slăvirii soarelui totodată, în care nu erotismul am vrut neapărat să reiasă, ci puritatea. Ca simbol, reprezintă exact legătura de care spuneam mai devreme: a feminității cu mediul înconjurător.
În Duminica cea Nouă, prima a Prierului – căci pe atunci, săptămânile începeau duminica și erau zile de sărbătoare –, fetele din ținut se întâlneau în zori și aduceau fiecare câte un spic sau două de grâu, din rodul anului trecut. Împleteau din acestea o coroană și i-o dăruiau celei mai frumoase dintre ele. Aleasa era numită Măiastră, iar toți trebuiau să i se supună în acea zi, căci ea putea să vorbească cu duhurile și cu zânele, iar orice loc îl călca devenea mănos.
Desculță, îmbrăcată numai într-o ie lungă, albă și subțire, punându-și cununa aurie pe creștet, ea trebuia apoi să meargă până la primul râu, să se dezbrace și să se scalde. Celelalte fătuci – care îi deveneau atunci surori – o urmau, făcând un cerc în jurul ei și, când soarele era aproape de amiază, își dădeau și ele veșmintele jos, rămânând goale în apă. Își împreunau cu toate mâinile și se apucau să cânte imnicele holdelor.
Aleodor știe însă, cum vor afla cititorii în carte, că el nu se poate apropia fizic de Măiastră, căci mari nenorociri s-ar bate atunci asupra ținutului Arcinei. Tocmai, și sentimentele sale intense sunt platonice, în aceeași linie cu puritatea fetei care devine pentru o zi ca o zână. Trebuie să o aștepte, măcar un an, până va fi aleasă altă Măiastră de cei de-ai locului.
Limbajul cu care spui povestea Cărții Blestemelor este inedit și extrem de complex. Cum a fost pentru tine experiența de a scrie într-un limbaj arhaic? Ai simțit că te-ai apropiat de esența limbii române?
Cuvântul de bază al Cărții Blestemelor (și al seriei ce va urma de aici) este „reinterpretare”. Reinterpretare a basmului, reinterpretare a folclorului, a tradițiilor și mitologiei, mergând apoi până la o reinterpretare (deși e cam pompos spus) de limbaj, pe care îl consider partea cea mai savuroasă a proiectului. Am creat un amestec între o limbă veche, chiar pierdută, și cea obișnuită, de zi cu zi. Am abuzat de multe note de subsol, dar fără (sper și așa am și văzut din primele reacții) să abuzez și de răbdarea cititorului.
Un astfel de basm, reinterpretat, trebuia să aibă și o muzicalitate specifică, distinctă, și de aici „ineditul” la care probabil te referi. Am vrut să apropii cititorul de rădăcinile sale și nu cred că se putea face altfel decât aducându-i ceva din complexitatea propriei sale limbi și a muzicalității sale.
Pentru mine, textul cărții trebuia să curgă de la început până la sfârșit și cred că am reușit asta. Acum, sunt sigur că toți nu vor agrea calea asta, poate îi va enerva, la fel cum unii prieteni mi-au spus că au început să vorbească „ca-n carte”.
Nu am ales deloc întâmplător anumite cuvinte și nu le-am scuturat degeaba de praf, ele au un sens mare în carte: un om devine astfel numai după ce rostește un cuvânt, Cuvântul a fost dat lor de zână, întregul basm pornește de la un jurământ și o rugăciune străveche, calul lui Aleodor devine năzdrăvan odată numit șamd. Cuvintele au o putere incredibilă în Cartea Blestemelor.
Ce ai simțit când ai scris la proiect, te-a adus mai aproape de copilărie sau de rădăcinile naționale?
Cartea asta m-a adus mai aproape de mine în primul rând, de sentimentele mele lăuntrice autentice, de obsesiile și fricile mele deopotrivă. Dar poate că, dincolo de toate, m-a reapropiat de ceea ce înseamnă „a spune o poveste” cu adevărat. O poveste care să te lase cu niște întrebări, care să-ți ofere o călătorie din lumea realului, să te poarte într-un loc aparent cunoscut, dar străin și să te schimbe puțin. Asta îmi doresc, ca cei care o vor citi să fie puțin schimbați.
Nu o dată mi-ai spus că ai început să lucrezi la romanul ăsta ca să te împaci cu ideea morții. Cum priveai acest eveniment înainte de a începe Cartea Blestemelor și cum îl simți acum?
Căci ce e viața dară, gândi el, de nu un nesfârșit tom de amintiri, scris de fieșicare în parte. Iară singura clipă adevărată e numai cea de dinaintea morții, când tot ce a fost prezent odată se preface în trecut și tot ce omul a trăit devine, iată, un vis. Cu dânsul doar poți pleca mai departe, lăsând în urmă tot ce ai fost și ai vrut să fii, tot ce-ai avut și atins, tot ce-ai iubit și îndurat, tot ce-a fost crunt și fericit.
La această întrebare o să răspund când voi încheia tot proiectul, mai ales cartea a III-a, cea a Plângerii. Ce pot să spun e că deocamdată m-a „liniștit”.
