Câteva cărți care mi-au făcut luna mai de poveste
Luna mai a fost aglomerată, dar tot am reușit să citesc câte ceva. Am citit în weekend-uri, dimineața, foarte devreme, înainte să înceapă ziua, în tren, când am făcut scurta călătorie către Brașov, unde m-am întâlnit cu Oana David, prietena mea și autoarea romanului Între două fronturi.
Din tot ce am lecturat au fost câteva titluri care încă mă însoțesc.
Cartea Ielelor, de Andrei Ruse
Andrei Ruse e autorul cărților Soni, Zaraza, Despre tristețea femeilor frumoase și fondatorul editurii Hyperliteratura.
Când ești iubita unui scriitor ai anumite avantaje, cum ar fi să citești al doilea volum din seria Ultimul Împărat Nemuritor, la care lucrează deja de vreo 3 ani, cu mult înainte să apară. Am spus și mai repet, nu sunt cititoare de fantasy, dar atât primul volum, Cartea Blestemelor, cât și al doilea m-au cucerit total. Și spun asta cu tot obiectivismul.
Despre Cartea Blestemelor și despre puterea femeii arhaice am vorbit cu Andrei aici. Acum vreau să vă povestesc despre Cartea Ielelor, pe care am citit-o dintr-o suflare.
În primul volum, Andrei Ruse construiește lumea lui Aleodor, fiul de împărat căruia îi e scris să răstălmăcească timpurile. Avem un personaj care învață, care se formează, care e inocent și care se desprinde de părintele castrator. În Cartea Ielelor, lucrurile se schimbă. Povestea începe cu Aleodor ca tânăr adult, care și-a pierdut prima dragoste adevărată, pe Iana, și care reușește să fugă de la palat împreună cu Vlahan, fratele lui de sânge. Pornesc în căutarea Tinereții fără Bătrânețe și a Vieții fără de Moarte.
Traseul lor, bineînțeles, nu este unul lin. Prima creatură fantastică pe care o întâlnesc o samodivă, o ființă superbă care-l vrăjește pe tânărul fiu de împărat și-l poartă într-un vis adânc, de câteva zile, unde-i întâlnește pe toți cei dragi și morți. Apoi ajung pe tărâmul Gheonoaei, pe care o cruță. În schimb, singura ei fiică, Amona, o tipă care nu e chiar pasăre, dar nici chiar om, se sacrifică și devine parte din grupul băieților. Gagica asta devine personajul meu preferat pentru că e de o tărie uimitoare, dar în același timp e vulnerabilă. Se luptă cot la cot cu băieții și, SPOILER ALERT, nu va fi doar amica lui Aleodor.
Împreună ajung la Zmei. Am fost fascinată de cum Andrei a reușit nu doar să pună un chip acestor creaturi fantastice românești, care sunt atât de celebre, ci și să le construiască lumea, sistemul de valori și să dea naștere celui mai iritant personaj, Morok, care le pune bețe în roate tinerilor până la ultima pagină.
Totuși, cartea nu e doar o continuă aventură. Au fost niște scene care m-au făcut să scap câteva lacrimi. Și mai mult decât atât, am reținut din carte două lucruri extrem de importante care s-au transformat în lecții: în viață orice se plătește. Nu primești ceva pe gratis. Și atunci când faci bine, binele se întoarce într-un fel sau altul.
Dacă vrei să citești și tu cartea asta, să știi că o poți precomanda de pe Cărturești cu 20% reducere și autograf.
Viața sălbatică, de Richard Ford
Știam de Richard Ford, bineînețeles, și aveam cărțile lui în bibliotecă de vreo doi ani, dar nu am am avut starea să încep una până luna asta. Am început Viața sălbatică și m-a acaparat aproape instant povestea.
Un adolescent de 16 ani povestește cum se destramă relația părinților lui. Tatăl își pierde job-ul și decide să implice în lupta cu incendiile. Mama e dezamăgită de decizia lui, rămâne singură acasă timp de câteva zile și începe o relație cu un alt tip.
Adolescentul asistă la toate aceste transformări și mai ales la momentul în care tatăl, gelos, incendiază casa amantului.
Un roman scurt și intens care te ține lipit de paginile lui.
Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi
Ce faci atunci când afli că ai un termen limită în care să-ți așezi viața pentru că urmează să mori? Paul Kalanithi, un neurochirurg genial și un pasionat de literatură, află că are cancer și răspunde la întrebarea asta. Povestea asta e cât de poate de reală. Scrisă de autor până într-un punct și continuată de medicul și soția lui.
Când a aflat diagnosticul, Kalanithi ia o primă decizie. Să facă un copil. Voia să nu transforme căsnicia lui într-o amintire, ci să răsară ceva puternic din ea. Cu greu și cu multe tratamente, au reușit să conceapă o fetiță, pe care a avut bucuria și să o cunoască.
Apoi, voia să știe clar care e traseul lui. Atunci și-a întrebat medicul cât timp mai are. În funcție de asta avea să decidă. Trăia câteva luni? Avea să petreacă timpul cu familia. Trăia doi ani? Se apuca de scris o carte. Trăia zece? Se întorcea la neurochirurgie, pasiunea lui, pe care o abandonase în momentul descoperirii diagnosticului.
Cartea asta arată clar cât timp a mai avut Paul Kalanithi. Povestea a fost atât de tristă și de luminoasă totodată încât mi-a fost aproape imposibil să nu vorbesc despre ea în articolul ăsta.
