Câteva lecții învățate din „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara

Când am început să citesc O viață măruntă, de Hanya Yanagihara știam, cumva, la ce mă înham. La urma urmei, este cartea care a făcut tot YouTube-ul și TikTok-ul să plângă. Aflasem despre ce este vorba în roman din mai multe recenzii pe care le-am auzit/citit online. Și totuși, poate te întrebi, de ce te-ai apucat de o carte care știai că te va face să plângi?

Eu din curiozitate. Am luat O viață măruntă ca pe o provocare din mai multe puncte de vedere. În primul rând, n-am mai plâns la o carte de când am citit The fault in our stars, al lui John Green, în liceu. Apoi, în ultimii ani, cam de când am reușit să dau gata Ulisele lui Joyce, m-am cam  ferit de cărțile voluminoase. Iar nu în ultimul rând, voiam să dau o șansă unui roman extrem de popular în rândul generației mele, pentru că de-a lungul timpului nu am reușit să rezonez cu mai niciun titlu popularizat de Gen Z.

Hanya Yanagihara este autoarea a trei romane: Oameni în copaci, O viață măruntă și cel mai recentul Către Paradis. Cartea care a propulsat-o la nivel mondial a fost, bineînțeles, tragedia O viață măruntă. Cartea a apărut în 2015 și a primit numeroase premii precum Kirkus Prize for Fiction, National Book Award for Fiction și, de asemenea, a intrat pe lista scurtă a Women’s Prize for Fiction și Booker Prize.

Aceasta a declarat că scriind O viață măruntă a simțit că își pierde dreptul de proprietate asupra cărții. Că este ca și cum ar fi adoptat un pui de leu sau tigru, care e drăgălaș și ușor de îngrijit, după care, se întoarce pentru o fracțiune de secundă, iar în locui puiului de felină tronează un animal sălbatic ajuns la maturitate.

Povestea care te agață

Mereu am considerat că o carte cu adevărat bună are puterea să te scoată din realitate, are puterea să te facă să crezi că personajele fac parte din viața ta, că-ți sunt un soi de prieteni, chiar de familie. Că rezonezi și empatizezi cu ele. Am fost surprinsă că am reușită să creez această relație cu ele.

M-am surprins gândindu-mă de câteva ori pe zi la ce fac Jude și Willem, iar într-o noapte l-am și visat pe Jude.

Pe scurt, acest Jude este un avocat tânăr, infirm, confuz din punct de vedere sexual, care are o viață măruntă. Acțiunea îl urmărește pe el. Intri în lumea lui. Afli ce meserie are, descoperi apartamentul pe care-l împarte cu Willem, actorul. Ajungi să-i cunoști și pe JB, artistul, dar și pe Malcom, cei mai buni prieteni ai săi.

Totul începe ca o poveste obișnuită, a unor tineri obișnuiți care trăiesc în New York. Totuși, pe parcurs ce pătrunzi în roman, afli că trecutul lui Jude nu e unul chiar ordinar.

Orfan fiind, ajunge să fie luat în grijă de niște călugări catolici, care-l cam snopesc în bătaie. Fratele Luke, singurul care nu-l atinge, îi propune copilului Jude să fugă împreună de la mănăstire și să-și înceapă o viață nouă ca tată și fiu.

Din acel punct încep problemele, iar Jude își pierde inocența mult mai devreme decât ar fi trebuit. Poți ghici direcția în care Hanya dorește să te poarte, dar cumva, accepți convenția. Eu am fost tare curioasă de traseul pe care-l va parcurge Jude.

Momentul în care plângi

Nu am simțit sutele de pagini. Ce-i drept, cu toate că aveam ediția în limba română de la Editura Litera și pe cea în engleză, am ales varianta de a citit pe Kindle, fiindcă știam că îmi va ușura și fluidiza lectura.

Toate acele momente care par de umplutură, toate detaliile despre ce-i place lui JB, cu cine se întâlnește Willem și așa mai departe, toate reușesc să te introducă în universul personajului principal, în New York-ul lui.

Deși vocile în care îți este prezentată povestea se schimbă, ele pun obiectivul pe Jude. Până să trec de un sfert de carte citită, trebuie să recunosc că m-am cam încurcat în multitudinea de personaje.

Am povestit atunci cu scriitoarea Laura Ionescu despre roman și ea mi-a zis că tot ceea ce trebuie să știu este Jude. Și a avut dreptate. Am intrat în jocul Yanagiharei, cu toate că uneori mi-a lăsat senzația că povestea se diluează.

Îmi plac istorisirile răvășitoare, tragediile, fie că sunt în forma cărților sau filmelor. Am descoperit multe povești care m-au răscolit, precum cea din filmul What dreams may come, cu Robin Williams, dar O viață măruntă a fost altceva.

Hanya Yanagihara reușește să creeze o intimitate între tine și lumea pe care a făurit-o. Eu sunt genul de cititoare care poate să se bucure de o lectură oriunde și oricând. Am preferat să o citesc O viață măruntă în solitudine, în camera mea, în reprize de câteva ore. Mai mult, s-a întâmplat un lucru inedit, ceva ce nu am mai trăit de câțiva ani buni, am stat trează noaptea ca să citesc.

Și chiar am plâns. Nu doar la finalul cărții. Nici măcar în hohote. Am lăcrimat când am aflat ce a pățit Jude după ce a părăsit mănăstirea, am plâns atunci când acesta a început o relație cu Caleb, iubitul abuziv, care nu suporta ideea ca partenerul lui să fie infirm.

O viață măruntă îți spune o poveste apăsătoare, dar are puterea să te și lumineze, să te bucure. Spre exemplu, un astfel de moment este atunci când unul din dascălii lui Jude îi propune să-l adopte când bărbatul avea deja în jur de 30 de ani. Profesorul a ajuns să-l iubească chiar ca pe un fiu.

De asemenea, citind acest roman, ajungi să conștientizezi că suntem extrem de fragili, că oricând ceea ce cunoaștem se poate frânge, că nu deținem noi controlul, ci suntem doar niște norocoși.

Pe parcursul lecturii mi-am tot spus că îmi doresc tare mult să văd un film bazat pe această carte și tare bucuroasă am fost când am aflat că filmul urmează să apară luna aceasta, cu James Norton în rol principal.

O viață măruntă a fost romanul de care aveam nevoie în acest moment. M-a împlinit și m-a emoționat.

Mi se pare că are toate ingredientele de care are nevoie o carte bună: abuz, depășirea greutăților, personaje rotunde, umane și o relație puternică de prietenie care se transformă în poveste de dragoste.

Vrei să citești și tu cartea? Comandă exemplarul tău de aici.