Locul în care moartea se plimbă la etajul unu

Acum jumătate de an am zis să dau o pauză freelancing-ului și să mă angajez. Job-ul trebuia să fie, bineînțeles, pe zona de comunicare. Am avut câteva interviuri, printre care unul la cel mai cunoscut centru de paliație din România.

„Dacă mă angajez, vreau să fie într-un domeniu care contează și ajută oamenii”, mi-am zis atunci. Așa că un post de comunicare la o asociație mi s-a părut cea mai bună variantă.

De-a lungul timpului, eu și cancerul ne-am mai întâlnit. Din fericire mai mult prin poveștile și filmele pe care le-am citit și văzut, precum „The fault in our stars”, „A walk to remeber”, „Stepmom” și tot așa.

Acum câțiva ani, s-a întâmplat să pierd o mătușă în lupta cu cancerul ovarian. Fiind o femeie simplă, de la țară, care obișnuia să-și ascundă „problemele femeiești”, i-a fost rușine să povestească familiei prin ce trece.

Când am pășit pragul centrului paliativ în prima mea zi de muncă, nu m-am gândit o clipă la ce impact pot avea toate poveștile pe care urma să le documentez.

Un centru ca afară

Centrul de care vă vorbesc este HOSPICE Casa Speranței. N-am mai scris acest nume de foarte mult timp. HOSPICE oferă servicii paliative gratuite bolnavilor incurabil, dar și aparținătorilor.

Povestea centrului a început în 1992, la Brașov, după ce un englez din Kent a văzut cum sunt tratați bolnavii de cancer atunci când a făcut o vizită unui spital de stat din România, în perioada comunistă.

Organizația are două centre cu servicii integrate, în Brașov și București, dar și echipe mobile în Făgăraș și Zărnești, pentru îngrijirea persoanelor diagnosticate cu boli incurabile.

Mai mult, HOSPICE a dezvoltat servicii complete de îngrijire paliativă, care sunt oferite în centre de zi, ambulatorii și unități proprii pentru internare, la domiciliul pacienților și în spitalele partenere și un centru socio-medical la Adunații Copăceni, care este destinat exclusiv copiilor pacienți și familiilor acestora.

Am lucrat puțin timp ca om de comunicare pentru fundație. Am avut ocazia să fac turul tuturor centrelor. Biroul meu se afla la etajul doi al spitalului din București, așa că am văzut în nenumărate rânduri cum arată centrele de zi, unde bolnavii care se aflau într-o stare mai bună puteau să socializeze, să citească, să coloreze, să picteze pe numere și să mănânce bunătăți.

De asemenea, am văzut și camerele unde erau internați pacienții. Am văzut curățenia, serviciile de înaltă calitate și blândețea cu care asistenții și medicii îi tratau pe bolnavi.

Au fost două lucruri care m-au impresionat peste măsură în cadrul clinicii din București. Faptul că în camere, deasupra chiuvetei, nu era o oglindă clasică, ci o imitație din plastic, colorată, care reflecta conturul persoanei care se privea. Ideea era ca acești bolnavi care, de multe ori, nu reușesc să ajungă singuri la baie, să nu se surprindă degradându-se.

Al doilea lucru care mi-a plăcut a fost capela. Un loc liniștitor, care nu aparținea unei confesiuni anume. Indiferent din ce cult făceai parte, te putea retrage să te rogi la Dumnezeul în care crezi.

De-a lungul timpului, mai multe evenimente drăguțe au avut loc. La HOSPICE unii oameni s-au căsătorit. Am prins și eu o astfel de cununie. Fiindcă bărbatul era în fază terminală, voia să își unească destinele cu partenera. Bărbatul a murit la câteva săptămâni după.

Moartea nu este firească când nu o accepți

Pentru o fată de 24 de ani care vrea să scrie și pentru care moartea este mai departe decât o insulă mică, al cărui nume nici nu-l poți pronunța din Oceania, faptul că la parter se afla o morgă pe lângă care trebuia să treci dimineață de dimineață, nu era cel mai plăcut lucru.

În câteva săptămâni de la angajare, am împărțit, fără să vreau, clinica pe straturi. Recepția de la parter, locul pe unde se intra, și morga, locul pe unde plecai, situată la intrarea din spate.

Etajul unu a devenit pentru mine locul în care moartea se plimbă pe la oameni care par atât de mici în paturile lor, oameni care parcă nu mai visează, oameni care știu ce urmează.

Etajul al doilea este cel al birourilor. Când lucrezi într-un astfel de domeniu, ajungi să te comporți firesc. Să râzi, să mai faci o glumă, să muncești și să uiți ce se întâmplă la etajul anterior. Uneori aveam senzația că râdeam mai zgomotos doar ca să acopăr suferința și urletele oamenilor care pierdeau pe cineva.

Iar în final, al treilea etaj era pentru pacienții care se simțeau mai bine, dar care trebuiau să fie internați. Acolo era un alt centru de zi, cu muzică și cărți, un centru de limfedem și balcoane largi, unde pacienții se puteau bucura de peisajul pe care-l oferă lacul Plumbuita.

Într-o lună și jumătate, cât am fost angajată, am ascultat poveștile a peste 30 de bolnavi de cancer, majoritatea fiind femei. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, anume să stau de vorbă cu oameni care iau moartea de mână și o privesc în ochi.

Unele persoane erau împăcate cu ideea că vor dispărea curând, dar am întâlnit și oameni care vorbeau despre moarte ca despre cel mai înfiorător lucru. Oameni mai tineri, oameni cu copii. Lor le era frică de moarte.

Am ajuns să fiu înspăimântată. Mă întorceam acasă și nu mă mai puteam gândi la nimic altceva. Adormeam, de mult ori, plângând. Mă trezeam plină de transpirație din coșmaruri în care îmi pierdeam familia, iubitul sau chiar pe mine.

Cancerul la sân ne răpește mamele, iubitele, bunicele

Luna octombrie marchează lupta împotriva cancerului la sân. Nu știu de ce, dar până să cunosc atât de multe doamne care au trecut prin asta, cancerul mamar mi se părea un tip de cancer mult mai ușor de dus și chiar de învins.

Ei bine, m-am înșelat. În viața unei femei, cancerul la sân poate distruge totul. De multe ori, mi-au spus unele doamne, nu doare. Dor lucrurile pe care el le aduce. Cum ar fi, pierderea sânului, a părului din cauza tratamentului, umflarea membrelor din cauză că, odată cu sânul, îți sunt extirpați și ganglionii limfatici, distanțarea de familie și chiar pierderea partenerului.

La centrul de zi al clinicii am întâlnit o doamnă deosebit de timidă, a cărei poveste m-a marcat. E vorba de doamna Doina, femeia firavă, blondă, tunsă scurt, cu niște ochi albaștri limpezi și senini, care desena și asculta în tăcere ce povestesc celelalte doamne.

„Pe mine m-a schimbat enorm experiența de la HOSPICE. Am prins curaj să fiu eu așa cum sunt, am prins curaj să fiu mai vocală”, mi-a spus doamna Doina, una din beneficiare.

În cazul ei, diagnosticul de cancer a venit după alte două încercări grele, după două operații la cap. Soțul ei nu a crezut-o, nu voia să accepte că este bolnavă, iar faptul că a pierdut un sân a fost punctul culminant pentru el. Partenerul a părăsit-o, dar a găsit sprijin în fiul ei.

„El era preocupat de cum mă simt, se interesa când am următoarele ședințe de chimioterapie. Boala aceasta a venit cu schimbări și în viața mea, dar și în a lui. S-a maturizat înainte de vreme”, țin mine că mi-a mai zis Doina.

După operație și cele cinci ședințe de chimioterapie, doamna le-a întrebat pe asistentele de la spitalul la care mergea dacă știu de unde poate procura perucă și sutien cu proteză. Așa a ajuns la HOSPICE Casa Speranței.

„Am venit pentru perucă, dar am găsit mult mai mult de atât. Am găsit liniște, mi-am găsit echilibru. Am cunoscut alte paciente aflate în aceeași situație. Când nu reușesc să ajung la Centru de Zi, regret toată săptămâna”.

O altă doamnă cu care am povestit atunci, mi-a zis că abia se pensionase atunci când a aflat că are cancer. Vestea a fost un șoc, dar a continuat să lupte. Mai mult decât atât, a început să vorbească des cu femeile din jurul ei despre prevenție, despre controale regulate, despre semnele care nu ar trebui trecute cu vederea.

De fiecare dată când vedea grupuri de doamne și domnișoare pe stradă, se ducea la ele și le povestea de lucrurile prin care a trecut, le spunea despre importanța verificărilor medicale, de faptul că nu trebuie să treci nimic cu vederea. Voia să le facă să conștientizeze gravitatea unei astfel de probleme.

În mediul online vorbim mult despre selfcare, despre faptul că trebuie să ne acordăm timp nouă, să ne scoatem la un film, să ne cumpărăm ceva frumos, să ne facem o prăjitură fără zahăr. Controlul regulat ar trebui să intre pe această listă de selfcare. Făcând o mamografie sau un test Papa Nicolau ne arătăm dragoste, apreciere și grijă. Poate că data viitoare când facem o programare la manichiură sau la un tratament facial, ar trebui să ne oprim și să prioritizăm o programare la medic, mai ales dacă a trecut mult timp de la ultima vizită.

Eu am plecat de la HOSPICE după ce am vizitat, pentru o zi, centrul pentru copii de la Adunații Copăceni, unde am și documentat o poveste. Când stai de vorbă cu adulți trecuți de 50 de ani cu cancer este greu, dar când vorbești cu un copil de 17 ani cu cancer sau alte afecțiuni rare este devastator.

Am ales să spun povești din alte domenii, care îmi permit să dorm noaptea și care mă înconjoară de frumusețe și mă fac să uit de inevitabila moarte.