Descoperă personajul care vrei să fii și joacă acest rol
Romantizează-ți viața. Asta nu înseamnă că trebuie să aprinzi lumânări parfumate și să cumperi decorații ieftine pentru living, ci să îți asumi exact personajul care vrei să fii, să intri în joc.
La mijlocul lunii iulie viața mea s-a schimbat. Din nou. Este un lucru comun pentru o persoană de 25 de ani, în continuă dezvoltare.
Încă de la 13 am știut că vreau să scriu. Prin adolescență a început să mi se întărească în minte ideea acestui vis. În timpul unor ore, când profesoarele ne dictau lecțiile, iar noi copiam mecanic în caiete, îmi imaginam cum voi fi atunci când voi crește. Îmi ilustram în minte cum va fi să lucrez la o revistă glossy, pentru femei, având la bază filme ca „How to lose a guy in 10 days”, „Devil wears Prada” și bineînțeles, iconicul serial „Sex and the City”.
Venind dintr-un orășel de provincie, această meserie, cea de jurnalist, nu era ceva concret, palpabil. Când am verbalizat prima dată visul, mi s-a spus că o să fiu mai realistă când voi crește, când mă voi maturiza.
Aveam 17 ani când dirigintele, în una din rarele ore în care chiar se ocupa de noi și nu preda istorie, a început să ne întrebe la ce facultate ne-am dori să mergem. Eu am spus jurnalism. A pufnit și a replicat:
Știi că nu vei scrie despre cât de frumoasă este toamna, nu?
Treptat, influențată și de relația toxică pe care o aveam, am început să cred că am o problemă, că sunt, într-adevăr, imatură, de parcă acest lucru ar fi fost o problemă în cazul unei puștoaice de clasa a 11-a.
Am început să resping ideea de a scrie, să o transform în hobby, așa cum îmi spunea toată lumea că ar trebui să fac.
M-am înscris la facultatea de Turism, în Cluj. M-am ținut de învățat, ba chiar am avut bursă de merit doi ani la rând. Totuși, la cursurile la care alegeam să merg, preferam să iau cu mine un roman.
Eram nefericită. Îmi aduceau bucurie doar relațiile de prietenie cu două colege de cameră și vizitele la părinți.
În unele nopți, chiar înainte să adorm, mă gândeam cum ar fi să lucrez într-o agenție de turism. Să merg la birou, de la nouă la cinci seara, să vând pachete cu vacanțe în timp ce eu privesc cu dorință fotografiile din catalog. De multe ori s-a întâmplat să adorm plângând.
Totul s-a schimbat atunci când am evadat din acea relație. Am simțit că pot respira. Parcă cineva îmi ridicase vălul negru care îmi acoperise ochii în tot acel timp. Mi-am zis că trebuie să plec de acolo.
M-am refugiat în literatură, iar apoi am avut șansa să-l cunosc și pe actualul meu iubit, care este scriitor.
M-am mutat în București și am ales una din cele mai „la îndemână” meserii pentru o fată de 21 de ani, care citește și nu are prea multă experiență, anume cea de librar. Mi-am făcut primul blog, unde am vorbit despre cărți, iar ulterior am început să descopăr „butoanele” comunicării online și să am primele job-uri.
Bineînțeles, mi-am încercat norocul la câteva „revistuțe”, de la care nu am primit niciun răspuns. M-am concentrat pe Social Media și PR. Am avut o serie de locuri de muncă în domeniu despre care am povestit în acest articol din VICE.
Eram o fată fără nicio pregătire, care voia să scrie. Era clar că nimeni nu avea să-mi răspundă.
Am dezvoltat proiectul Zenobisme, apoi am început să lucrez la cartea „Zenobistele”. În acea perioadă am început să scriu pentru VICE. Am simțit că am făcut un pas către visul meu.
În adâncul meu exista, totuși, o teamă. Nu voiam să eșuez, să aud de la cei din jur acel clișeic „ți-am spus eu”. Am continuat să fiu „om de comunicare”, iar în paralel, mereu în planul doi, a rămas scrisul.
Am renunțat destul de repede la job-urile clasice și am ales să merg pe freelancing, pentru a avea mai multă libertate și pentru a putea alege clienții cu care lucrez. Mi-am deschis un PFA, iar în mai puțin de un an, am trecut pe SRL.
În vara anului trecut am început să scriu pentru Haute Culture by Biz, una dintre cele mai frumoase reviste din țară, care pune accent pe cultură și lux. Am intervievat vreo cincizeci de persoane, am cunoscut oameni deosebiți, am mers la evenimente unice cum ar fi vernisaje sau aniversarea Air France. A fost un pas mai mare, fiindcă lumea în care am intrat era boemă, scoasă din serialele cu care obișnuiam să mă hrănesc în adolescență.
Totuși, nu am avut curajul să las deoparte comunicarea, să mă ocup exclusiv de scris, fiindcă mi se părea că rămân fără „plasă de siguranță”.
Am fost surprinsă în iulie când mi-au căzut toate proiectele de comunicare în decursul a două săptămâni. Când „a plecat” ultimul client și am rămas doar cu revistele, prima dată, m-am panicat.
Mă tot gândeam ce aveam să fac: cum să îmi asigur un venit stabil? Să încep să caut alte colaborări?
Eram totuși obosită și stoarsă de creativitate. Nu puteam gândi niciun plan editorial pentru un client, nu puteam să mai suport Canva și rapoartele. Voiam o pauză și voiam doar să scriu.
Mi-am luat o vacanță de o săptămână. M-am dus la părinți, am băut cafea fără cofeină, am citit enorm și m-am uitat la filme pe Netflix. Bateriile mele ajunseseră undeva la 25%.
Când m-am întors acasă, chiar a doua zi dimineață, am vorbit cu iubitul meu și mi-am schimbat total perspectiva.
Tu vrei să scrii, nu?
I-am spus că asta este tot ce vreau să fac în viața asta. Să scriu și să citesc. Să trăiesc din scris pentru proiecte în care să cred, care să-mi placă.
Atunci de ce nu faci asta? Vrei să fii scriitoare? Atunci asumă-ți rolul ăsta. Până acum ai făcut Social Media, ai lucrat pentru alții, începe să lucrezi pentru tine. Lucrurile se vor așeza.
Mi-am asumat rolul de scriitoare. Am început să creez conținut doar pentru mine și am scris. Iubitul meu a avut dreptate, lucrurile și colaborările la reviste au început să se lege.
Din toată povestea asta am învățat că nu poți performa așa cum îți dorești când te împarți în mai multe activități, care se întâmplă să fie și diferite, mai ales când una dintre ele îți mănâncă energia, emoția și imaginația.
Am învățat, de asemenea, că atunci când ai un vis, nu trebuie să renunți la el și să faci lucrurile așa cum le fac toți, așa cum „este normal”. Când ai un vis nu trebuie să îți pese care este părerea altora despre el.
Viața este prea scurtă ca să ajungi „încarcerat” într-un birou plictisitor, cu un șef exagerat, numărând zilele până la salariu și trăind doar în weekenduri și, poate, douăzeci de zile pe an.