Cartea care m-a făcut să mă gândesc la toate poveștile refugiaților

Nu e nevoie să fii tobă de carte ca să-ți dai seama că toate războaiele arată cam la fel. Dacă în cei 12 ani de școală ai fost atent măcar la două ore de istorie, atunci știi că odată cu începerea unui conflict apar refugiații, crimele, orașele distruse, violurile, abuzurile, foametea, rănile, dorurile, visurile îngropate, crizele, inclusiv cele economice, moartea.

La fel ca tine, am văzut zeci de poze și filmulețe din țările implicate în războaie. Am văzut copii care trăgeau câte o punguță la graniță, părinți triști, familii destrămate, fetițe care-și luau adio de la tați neștiind dacă o să-i mai întâlnească vreodată.

Am început să citesc Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong, fără să știu la ce să mă aștept.

Ocean Vuong a scris pentru mama care nu știa să citească

Mult timp m-am ferit de cartea asta pentru că mi-a fost teamă să nu fie un roman ieftin care tratează superficial subiecte din zona LGBTQ. Am zis totuși să-i dau o șansă și bine am făcut, fiindcă romanul ăsta ascunde una dintre cele mai frumoase povești pe care le-am descoperit.

Ocean Vuong este un scriitor vietnamez în vârstă de doar 33 de ani care s-a îndrăgostit de literatură prin poezie, ceea ce poți observa foarte clar în proza lui extrem de lirică.

Tommy Orange, autorul romanului Acolo, chiar acolo a spus despre cartea lui Vuong că: este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit. Mereu îmi doresc ca poeții mei preferați să scrie romane și, în cazul acesta, dorința mi s-a îndeplinit. Ocean Vuong este un maestru. Cartea este o capodoperă care aduce o odă pierderii și luptei, identității de vietnamez american, orașului Hartford din Connecticut, dar și o odă epistolară închinată unei mame despre care nu suntem siguri că știe să citească. Am îndoit atât de multe pagini, încât aproape am frânt cartea. Și, odată cu ea, aproape m-am frânt și eu.

Puteți să mă considerați un monstru pentru că scriu pe cărți și îndoi pagini, fiindcă nu-mi pasă. Sunt total de acord cu Tommy. Nici când învățam pentru examene în facultate nu subliniam atâtea pasaje, nu marcam atâtea pagini, nu transcriam atâtea fraze.

Tabloul unei familii care fuge de război

După cum zice și Orange în recomandarea lui, acțiunea nu se desfășoară cronologic, ci prin niște scrisori pe care puștiul care ajunge scriitor i le adresează mamei sale care, chiar și după atât de mulți ani trăiți în America, nu cunoaște limba engleză.

Little Dog e naratorul, care se întoarce în trecut cu scopul de a ilustra felul în care arăta familia lui. Lan (crin), bunică-sa, este femeia care s-a măritat prea tânără, care a fugit de soț și de propria familie, care și-a dat singură numele unei flori, și a fugit de războiul din Vietnam cu un copil în brațe, care a ajuns lucrătoare sexuală doar pentru că maică-sa nu a primit-o înapoi pentru că o femeie care-și lasă bărbatul este putregaiul recoltei.

La 28 de ani, cât are acum, a născut o fetiță pe care o învelește într-o bucată de cer furată dintr-o zi senină.

Uneori, noaptea, când fetița doarme, Lan fixează întunericul, se gândește la o altă lume, în care o femeie își ține fiica în brațe pe marginea drumului, iar în aerul limpede atârnă o lună ca o unghie de la degetul mare. O lume în care nu există nici soldați, nici elicoptere Huey și în care femeia doar se plimbă într-o seară caldă de primăvară, șoptindu-i fiicei ei o poveste despre o fată care a fugit de tinerețea ei fără chip pentru a-și lua numele unei flori care înflorește asemenea unei sfâșieri.

Astfel se naște Rose, care face un copil cu un bărbat violent, un bărbat care a bătut-o prima dată când fiul ei, Little Dog, nici nu se născuse. Individul dispare din familia lor, iar Lan, Rose și Little Dog ajung în Hartford, un orășel mic din Connecticut, unde puștiul ajunge să fie crescut de două femei pentru care engleza era o limbă străină.

În seara aceea mi-am promis că nu voi mai fi niciodată fără cuvinte când ai nevoie să vorbesc pentru tine. Așa a început cariera de interpret oficial al familiei noastre. De atunci înainte, am completat golurile, tăcerile, bâlbâielile noastre de câte ori am putut. Treceam de la un cod la altul. Îmi dădeam jos limba noastră și purtam engleza mea, ca pe i mască, pentru ca ceilalți să-mi vadă fața și, în felul acesta, pe a ta. (…)

Atât de multele dăți, când sunam la catalogul Victoria’s Secret ca să-ți comand sutiene, chiloți, colanți. Cum doamnele de la comenzi, după confuzia inițială provocată de vocea prepuberă de la celălalt capăt, savurau faptul că un băiat cumpăra lenjerie intimă pentru mama lui. Oooo-urile înduioșate din receptor, deseori expedierile gratuite ca bonus. Mă întrebau despre școală, la ce desene animate mă uit, îmi spuneau despre băieții lor, că tu, mama mea, trebuie că ești așa o mamă fericită.

Nu știu dacă ești fericită, Ma. Nu te-am întrebat niciodată.

Singurătatea unei mame prin ochii copilului

Rose este o femeie simplă, o manichiuristă, care, din cauza felului în care a crescut, este pudică când vine vorba despre organele genitale feminine, așa că, atunci când vorbește cu Little Dog despre felul în care s-a născut îi spune că a făcut-o prin fund.

Ca multe mame vietnameze, considerai tabu orice discuție despre organele sexuale femeiești, mai ales între mamă și fiu – așa că de câte ori pomeneai despre nașterea mea, spuneai că am ieșit din anusul tău. Mă plesneai în joacă peste cap și ziceai: căpățâna asta mare aproape mi-a rupt gaura curului.

Fragmentul meu preferat din toată cartea este acela în care Little Dog citește toată povestea maică-sii pe mâinile ei.

Pentru că sunt fiul tău, ce știu despre muncă, știu și despre distrugere. Și ce știu despre amândouă, știu despre mâinile tale. Contururile lor cândva suple pe care nu le-am simțit niciodată, căci palmele tale s-au umplut de bătături și bășici cu mult înainte de a mă naște eu, iar degradarea a continuat în cele trei decenii de fabrici și saloane de manichiură care au urmat. Mâinile tale sunt hidoase – și urăsc tot ceea ce le-a adus în starea asta. Urăsc că reprezintă ruinele și deznodământul unui vis. Că seară de seară ajungeai acasă, te trânteai pe canapea și adormeai în mai puțin de un minut. Mă întorceam cu un pahar de apă și te găseam sforăind, cu mâinile în poală ca doi pești curățați de solzi.

Războiul interior al lui Little Dog

Naratorul nostru îl cunoaște pe Trevor, un băiat tipic american care-i mărturisește cât de mult îl urăște pe taică-su.

Până atunci n-am crezut că un băiat alb poate să urască ceva la viața lui. Voiam să-l cunosc din cap până-n picioare, prin intermediul acelei uri. Căci asta îi oferi celui care te vede, m-am gândit. Ieși în întâmpinarea urii și o traversezi ca pe un pod, pentru a sta față în față cu el, a-l pătrunde.

Cei doi băieți încep să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Inițial ca prieteni, apoi ca parteneri. Little Dog vorbește despre felul în care se simțea în prezența băiatului.

Erau culori, Ma. Da, simțeam culori când eram cu el. Nu cuvinte, ci umbre, penumbre.

Am oprit camioneta o dată pe marginea unui drum de pământ și am stat sprijiniți de portiera din dreptul șoferului, cu fața spre  pajiște. În scurt timp, umbrele noastre pe caroseria roșie s-au transformat și au înflorit ca un graffiti mov. Doi hamburgeri dubli cu brânză se încălzeau pe capotă, trosnind în învelișul de hârtie de pergament. Te-ai simțit vreodată colorată când un băiat te-a căutat cu gura lui? Și dacă corpul, la apogeul lui, nu e decât tânjire după corp? Sângele care aleargă către inimă doar pentru a fi trimis înapoi, umplând căile, canalele cândva goale, kilometrii care trebuie parcurși pentru a ajunge la celălalt. De ce mă simțeam mai eu însumi când mă întindeam spre el, cu mâna în aer, decât când îl atingeam?

Tânărul nostru povestitor nu își scutește mama de detaliile din timpul futaiurilor cu Trevor, nu omite nici măcar momentul în care i-a mărturisit că-i gay.

După ce a strigat după ciocolată, Rose l-a întrebat:

– Spune-mi, ai zis din spatele palmei duse la bărbie, de acum o să te îmbraci în rochie?

– Ma…

– Or să te omoare, ai spus scuturând din cap, știi asta.

– Cine-o să mă omoare?

– Ăștia omoară oamenii pentru că se îmbracă-n rochii. Am văzut la știri. Tu nu știi cum sunt oamenii. Nu-i cunoști.

Apoi, Little Dog povestește maică-sii că și-a dat seama că-i diferit atunci când avea 6 ani, când s-a ținut după un băiețel brunet care i-a dat un pateu cu pizza până când copilul l-a numit ciudat și a urlat la el să-l lase în pace. Și când ea i-a cumpărat, ani mai târziu, prima bicicletă. Roz fiindcă era cea mai ieftină din magazin și doar pe aia și-o permitea.

Aceea a fost ziua în care am învățat cât de periculoasă poate fi o culoare. Că un băiat poate fi trântit de pe acea nuanță și obligat să-și recunoască transgresarea. Deși culoarea nu e nimic altceva decât ce dezvăluie lumina, acel nimic are legi, iar un băiat pe o bicicletă roz trebuie să învețe, înainte de toate, legea gravitației.

Sfârșitul cărții este dureros. Aduce două tipuri de moarte. Nu vă dau spoilăre. Găsiți cartea pe Cărturești.