Am început să scriu abia când am devenit vulnerabilă

Vulnerabilitatea se creează atunci când împărtășim informații intime despre noi cu persoane care și-au câștigat dreptul de a ne asculta

Brené Brown

Scrisul a apărut ca o nevoie imediat după ce am descoperit lectura. Eram în școala primară când, plictisită de orele de matematică continue pe care la ținea învățătoarea, am început să scriu compuneri pe copertele interioare ale culegerilor. Apoi au apărut jurnalele pe care le-am păstrat acasă la ai mei într-un cufăr cu cheie făcut de tata. A urmat, la 14 ani, prima mea tentativă de roman și o serie de proze scurte prin liceu. După care m-am oprit din scris.

Cu toate că voiam să merg la Facultatea de Jurnalism sau Litere am decis, pe ultima sută de metri, să dau la Turism, la Cluj. Am început să citesc din ce în ce mai puțin, iar scrisul a început să dispară. Simțeam că nu mai pot să fiu sinceră în propriile mele jurnale, știam că nu pot să dau viață unei povești, unui personaj, nu puteam să creez o lume. Eram încă sub influența eseurilor de critică literară pe care le făcusem ca să mă pregătesc de Bac. Aveam senzația că dacă nu respecți regulile de concepere a unui text pe care ți le îndeasă în cap profii înseamnă că scrii prost.

Detestam ideea de a eșua. Și, bineînțeles, mai mereu simțeam că ceea ce fac nu e suficient, că ceea ce scriu nu o să fie niciodată demn de citit. Eram înconjurată de prieteni toxici și iubitul meu de atunci mă amenința că mă părăsește dacă îndrăznesc să urmez o carieră în domeniul jurnalismului. Așa am început să am tot soiul de blocaje.

Deschideam agenda sau pagina de Word, aveam toate gândurile așezate în minte, dar când ajungeam în punctul în care urma să le notez, ceva mă oprea.

Ajunsesem să îmi concentrez frustrările în comentarii furioase și acide pe care le aruncam asupra oamenilor care reușeau, care mai publicau o carte, care mai scriau un articol pentru care erau apreciați.

Oricât de mult voiam să renunț la visul de a scrie și să caut un job unde nu o să ajung să mor de foame, nu reușeam.

Am publicat primul meu articol imediat ce s-a încheiat relația mea nocivă

Nu o să intru prea mult în detalii legat de fostul meu. Ideea e asta: un misogin care-mi spunea constant că trebuie să fac de mâncare, pentru că asta face o femeie, nu să stau să citesc.

După mult timp în care m-am simțit blocată în acel cerc vicios numit relație amoroasă, am simțit nevoia să mă descarc. Am povestit, într-o pagină și jumătate, despre cea mai mare pasiune a fostului meu, despre jocurile pe calculator. Abia împlinisem 20 de ani și am scris stângaci, incomplet, dar sincer. Am trimis textul unei reviste online pentru femei. Nu am crezut nicio secundă că urmau să-l publice. Am fost surprinsă când, peste câteva zile, mi-au spus că mă anunță când articolul meu o să fie urcat pe site.

Am fost atât de fericită încât am citit și recitit acel text de zeci de ori. Nu îmi venea să cred câți oameni rezonaseră cu materialul.

Mutatul în capitală și căutarea propriei voci

După al doilea an de facultate, am luat decizia să mă mut în București și să mă angajez. Am fost librar într-o vară la cel mai mare lanț de librării din țară, iar din toamnă am devenit PR-ul editurii la care a apărut Zenobistele, cartea mea de debut.

Am început să cunosc scriitori, să descopăr marea literatură universală, anumite titluri feministe care m-au făcut să realizez toxicitatea fostelor mele relații. Văzând cât de mult citesc, Andrei, actualul meu iubit, m-a încurajat să îmi deschid un blog unde să vorbesc despre lecturile mele. Nu știam mai nimic despre blogging, despre configurarea unui site, despre cum să găsești un concept al proiectului, cum să lucrezi partea grafică and so on. Atunci el mi-a zis că mă ajută. Mi-a arătat de unde să-mi cumpăr domeniu, am ales o temă împreună, iar el s-a jucat cu fotografiile, culorile și fonturile până a ieșit o mică bijuterie.

Apoi a venit scrisul și m-am blocat. În primele mele articole am făcut un scurt rezumat al cărților, așa cum se face la școală, apoi adunam citatele care-mi plăceau.  Așa am procedat câteva luni, apoi l-am lăsat în paragină. Nu puteam să povestesc nimic în text. Când făceam asta oamenii care mă mai citeau spuneau că e pueril sau lipsit de sevă, de profunzime.

A urmat primul meu job adevărat în București, unde am dat de un șef misogin și niște colegi care erau deranjați de faptul că alegeam să nu port sutien. La ceva timp după ce mi-am dat demisia, am devenit vulnerabilă și am scris despre experiența mea acolo. A fost primul meu material citibil de pe acel site. Puteți descoperi o parte din el aici.

Cursul de creative writing mi-a dat mai multă încredere

Acum doi ani m-am înscris la un curs online de scriere creativă. Aveam, din câte mai țin minte, două ședințe pe săptămână. La finalul lor primeam câte o temă, așa că am început să scriu constant. Încercam să fac proză. Luam fragmente din ceea ce trăisem atât eu, cât și cunoscuți și dădeam naștere unor personaje și lumi mici.

Blocajele au început să se topească.

Mi-am reluat blogul. Am început să fiu contactată de diverse edituri care doreau să-mi trimită cărți cu scopul de a le promova. Au fost primele mele colaborări.

Cartea care m-a făcut să conștientizez cât de importantă e vulnerabilitatea

Toamna trecută mi-am dat seama că vechiul meu blog nu are niciun concept, nu e deloc definit, doar un alt nume în lumea virtuală a cititorilor lipit de scrie/citește. Fiindcă încă eram sub vraja romanului Zenobia, a lui Gellu Naum, m-am gândit la Zenobisme, la femeile magice și puternice din România. Așa a luat naștere acest proiect și, luni mai târziu, cartea Zenobistele, unde am adunat poveștile a 27 de femei care au reușit.

De atunci am scris și scriu continuu. Pe blog, în Vice, la diverse proiecte editoriale și asta s-a întâmplat doar pentru că mi-am șters toate măștile, toate fricile și sentimentele de rușine și am fost eu.

Nici nu mi-am dat seama de acest lucru până nu am citit Curajul de a fi vulnerabil, de Brené Brown. Mult timp m-am ferit de titlul ăsta crezând că e o tâmpenie de Self-help. Am fost surprinsă de toate studiile pe care le-a făcut Brown atât asupra femeilor, cât și asupra bărbaților ca să descopere de ce mulți oameni nu reușesc să își atingă obiectivele și potențialul.

Cercetătoarea explică foarte frumos cum vulnerabilitatea nu este echivalentă cu neputința, așa cum cred majoritatea oamenilor. Ci că e, într-un fel, adevărata noastră față care se ascunde sub temeri, sentimente de rușine, anxietate, ideea că ceea ce facem nu e suficient, că nu e perfect.

Cartea asta nu mi-a schimbat viața sau traiectoria. Nici nu trebuia să facă asta fiindcă, în cazul meu, ea și-a atins scopul, m-a făcut să conștientizez că am început să scriu și să-mi urmez visul atunci când am devenit vulnerabilă.