Pântecul lui Buddha, locul care îți îndeplinește o singură dorință
Cu ocazia primului meu press trip internațional, despre care am scris și pentru Revista Biz, am ajuns în Kyoto, unul dintre cele mai tradiționale orașe japoneze.
Ziua liberă petrecută în Kyoto am început-o cu grupul, la pădurea de bambuși Arashiyama. După o plimbare de peste o oră pe la temple și pe lângă locuințele oamenilor, ne-am separat în două taxiuri și am pornit spre Zuigudo Hall, aflat în complexul Kiyomizu-dera, unul dintre cele mai celebre temple din Japonia.
Templul apei pure
Zuigudo Hall face parte din complexul Kiyomizu-dera, numit oficial Otowa-san Kiyomizu-dera, fondat în anul 778 și dedicat zeiței Kannon, divinitatea compasiunii în budismul Mahayana.
Complexul, inclus în patrimoniul mondial UNESCO, este recunoscut pentru valoarea sa istorică, arhitecturală și spirituală.
Spre deosebire de sala principală Kiyomizu-dera, care se află pe piloni înalți și oferă o priveliște amplă asupra orașului Kyoto, Zuigudo Hall are o arhitectură mai modestă. Interiorul, cu podele din lemn lustruit și lampioane suspendate, este dedicat meditației.

Drumul până la templu
Până să ajungem la Zuigudo Hall, am străbătut străduțele abrupte care duc spre templu. Erau pline de oameni care urcau și coborau, magazine cu suveniruri de tot felul și japonezi îmbrăcați în haine tradiționale. Mi-am cumpărat un kimono din bumbac roz și, pentru o clipă, m-am simțit parte din decor.
Am luat prânzul într-un local mic, retras spre dreapta, unde am mâncat o porție mare de omletă cu orez. În 1300 de yeni era inclusă și o băutură. La templu era aglomerație. Două cozi se formaseră în fața pavilionului. La una era mai multă lume și o taxă de 500 de yeni, iar la cealaltă, mai puțini oameni, care se descălțau și coborau pe o scară abruptă.
Fără să știu prea bine ce urmează, m-am așezat la a doua.

Pântecul lui Buddha
O-ketsu no Buddha sau „Pântecul lui Buddha” este principala atracție a Zuigudo Hall și una dintre cele mai neobișnuite experiențe din Kyoto. Este un coridor complet întunecat, construit sub templu, prin care vizitatorii trec ghidându-se doar cu mâna, atingând peretele.
Tradiția spune că acest pasaj simbolizează pântecul matern și că parcurgerea lui reprezintă o renaștere spirituală. Este o practică veche, legată de credința că, în întuneric, omul își poate regăsi claritatea interioară.
În Japonia, astfel de ritualuri nu sunt privite ca spectacole pentru turiști, ci ca exerciții de introspecție. Accesul se face individual, în liniște. Mulți vizitatori spun o rugăciune înainte de a coborî.

Am intrat desculță, ținându-mă de colega mea cu mâna stângă și pipăind peretele cu dreapta. Era un întuneric total, dens, care îți tăia orice orientare. Simțeam denivelările podelei prin șosete, prezența altor oameni, aerul greu.
După câteva minute am zărit o lumină slabă. În fața mea era o piatră care se învârtea, luminată discret.
Călugărul de la intrare ne spusese să nu cerem mai multe lucruri, „pentru că dorințele trebuie să aibă direcție”.
Dincolo de întuneric
Când am ieșit, aerul părea diferit, iar mulțimea parcă fusese pusă pe silențios. Totul era mai clar, mai lent, mai liniștit. Nu știu dacă templul are o energie specială sau dacă, pur și simplu, întunericul absolut te face să-ți dai seama cât de rar ajungi să stai doar cu tine.
Japonezii numesc acest tip de experiență naikan, o reflecție asupra propriei vieți. Este o formă de autoobservare, de reconectare cu sinele. Într-un fel, Pântecul lui Buddha este o versiune simbolică a acestei practici.

A fost, fără îndoială, cea mai intensă și mai „curată” experiență pe care am trăit-o până la 26 de ani. Nu a fost o revelație religioasă, ci una spirituală.
Nu știu dacă piatra din Pântecul lui Buddha chiar îndeplinește dorințe. Dar știu că acel loc te obligă să fii sincer, măcar pentru câteva minute, cu tine însuți.




