Lecții de viață și literatură de la Bernardine Evaristo
Bernardine Evaristo este autoarea a opt cărți de ficțiune, printre care se numără și „Fată, femeie, alta”, roman recompensat cu Premiul Booker în 2019.
În iunie 2020, Bernardine a devenit prima femeie de culoare și prima scriitoare britanică de culoare care a ajuns în topurile de ficțiune din Regatul Unit.
Am început să citesc „Fată, femeie, alta”, anul trecut, când am fost afectată prima oară de Covid și începeam renovările la casă. Am parcurs jumătate din carte și, nici nu mai știu din ce motiv, am abandonat-o.
Recent, când am văzut că a apărut „Manifest”, cartea ei autobiografică, ceva mi-a atras atenția. Să fi fost subtitlul, recenziile pozitive care au apărut în mediul online până am pus mâna pe carte, poate ideea.
Am început să citesc fără nicio așteptare și am fost plăcut surprinsă. Am îndrăgit felul în care este structurată cartea, vocea blândă a autoarei și, bineînțeles, povestea ei.
Am adunat în acest articol câteva citate care mi-au plăcut în mod deosebit, cu care cred că vei rezona și tu.
Mama spune mereu că, atunci când l-a cunoscut pe tata, s-a îndrăgostit de personalitatea lui și nu i-a observat culoarea.
Eram jenată de pielea lui foarte neagră și-mi aduc aminte că traversam strada când îș vedeam venind spre mine. Era pur și simplu un rasism internalizat.
Lecția dificilă pe care Buni a trebuit să o învețe a fost aceea că, deși poți încerca să planifici viețile de adulți ale copiilor tău din ziua în care se nasc, ei vor avea și trebuie să aibă viețile lor, asupra cărora trebuie să le cedezi controlul.
Poate nu aș fi devenit scriitoare sau genul de scriitoare care am devenit, sau poate că n-aș fi fost foarte hotărâtă, sau productivă. Niciodată nu am scris dintr-o poziție de siguranță financiară, de comoditate emoțională sau dintr-un domiciliu stabil. Când te miști mult de colo-colo, trebuie să fii agil din punct de vedere mintal și să te adaptezi repede la medii noi. Schimbatul locuinței, în ritmul în care o făceam eu, m-a obligat să-mi folosesc istețimea, ceea ce gândeam că nu era rău pentru creativitatea mea.
Mă descriu ca fiind liberă de copii, spre deosebire de fără copii, care presupune un eșec de a-mi realiza rolul de femeie în loc să fie o alegere conștientă de a nu-i face.
Scrisul a devenit o cameră doar a mea; scrisul a devenit casa mea permanentă.
Cea mai importantă lecție – care este evidentă, dar experimentarea ei pe propria piele m-a făcut să o înțeleg – a fost aceea că abuzul de putere nu este apanajul bărbaților sau al albilor sau al partenerilor heterosexuali.
Nu am fost victimă, deși mulți ani după aceea așa m-am perceput. Acum prefer să mă consider complice într-o relație în care mi-am abandonat voința până la nivelul la care a fost greu să o recuperez. Întotdeauna am fost liberă să plec.
Cu siguranță că vocile pe care le auzim când creștem ne influențează cumva scrisul.
Dorințele se materializează arareori din neant. Un iubit american pe care l-am cunoscut într-un club de noapte, mi s-a prezentat ca scriitor. Am fost impresionată, doar ca să descopăr că nu scrisese decât câteva pagini la scenariul său. Oricum, mi-a plăcut tupeul lui american până când mi-am dat seama că, în decurs de optsprezece luni, scrisul lui nu a progresat dincolo de câteva pagini. Manifestările nu funcționează dacă nu muncești.
Chiar și acum, când mă pregătesc să scriu o carte nouă, voi așterne pe hârtie o afirmație declarând că este minunată – fără să fi scris nici măcar un cuvânt. Asta nu înseamnă că sunt dusă cu capul sau tâmpită, ci că, mai degrabă, mă umplu de energie și atitudine pozitivă și mă aștept la cel mai bun rezultat posibil de la creativitatea mea, spre deosebire de abordarea muncii cu groază în fața a ceea ce pot anticipa că îi vor fi punctele slabe inevitabile.
