Euforia Sylviei Plath sau cum să nu judeci sfârșitul tragic al unei scriitoare

Într-o zi de octombrie m-am trezit într-o casă mare, neîncălzită. Afară ploua. M-am uitat pe geam și am văzut cum toate plantele pe care le-am pus cu iubitul meu erau aplecate și ciufulite de picăturile grele și vântul puternic. Eram desculță pe podeaua scorojită, îmbrăcată cu cămașa de noapte bleu, lungă până la glezne. M-am așezat în fața oglinzii ovale din dormitorul nostru, dormitorului cuplului, mi-am prins fața între palme. Părul lung până la jumătatea spatelui a început să se decoloreze chiar sub privirea mea. Devenise blond ca penele de gâscă care se mai iveau din materialul pernei. Nasul s-a subțiat, bărbia mi s-a ascuțit, ochii s-au mărit și au căpătat o formă rotundă. Kilogramele în plus s-au topit. Am devenit scheletică. Am fost copleșită de nevoia dementă de a scrie și de siguranța că iubitul meu mă înșală cu Assia. Scriitoarea aia superbă, cu uter de marmură, cu trăsături europene și păr negru. Din sfârcuri a început să mi se prelingă lapte. Și mi-am amintit de Nicholas, băiatul meu și a lui Ted. Mami, am auzit un glas cristalin din camera alăturată. Frieda. Ted nu a verificat-o. Nu era acasă. Nici la pescuit. Nu pe vremea asta. Lui nu-i păsa oricum. Nici de Frieda. Nici de mine.

Devenisem Sylvia Plath. M-am trezit la zece dimineața cu broboane de transpirație pe frunte. Ultima carte care m-a făcut să visez în felul ăsta a fost Ulisele lui Joyce. Când am început să citesc Euforie, de Elin Cullhed nu mă așteptam să mă atingă atât de profund, cu toate că știam că urmărește ultimul an din viața Sylviei Plath, o poetă pentru care am o obsesie.

Cred că toată lumea, indiferent de vârstă și gen, ar trebui să știe cine e femeia asta, dar, în cazul în care numele nu vă spune nimic: Sylvia Plath a fost o scriitoare americană care a publicat primul ei poem la vârsta de 8 ani, este cunoscută pentru volumele Colosul și alte poezii, Ariel și pentru singurul ei roman semi-autobiografic, Clopotul de sticlă.

Tatăl ei a murit când ea era doar o fetiță, iar maică-sa, Aurelia, a trebuit să o crească singură alături de fratele ei mai mic.

Plath a suferit de depresie clinică cea mai mare parte a vieții ei și a fost tratată de mai multe ori cu terapie electroconvulsivă. La 21 de ani, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O’Connor. Sylvia s-a dus la mormântul tatălui său și a luat un pumn de somnifere, după care s-a întors acasă și s-a închis în pivniță.

După trei zile e găsită de familia ei și salvată de la moarte. Psihiatra Ruth Beuscher reușește să o scoată pe Sylvia Plath din starea de depresie profundă, putând astfel să-și continue studiile la Colegiul Smith și la Colegiul Newnham din Cambridge, Anglia.

În 1956, se căsătorește cu poetul Ted Hughes, naște doi copii și, mai târziu, descoperă că el o înșală cu scriitoarea Assia Wellvill. La începutul anului 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas, i-a apărut romanul autobiografic „Clopotul de sticlă”, iar situația Sylviei era disperată. Mariajul îi eșuase, ea și copiii erau măcinați de boală și, locuind într-un apartament neîncălzit, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă.

În dimineața de 11 februarie 1963, la Londra, Plath s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Actul ei a fost, de fapt, un refuz de a trăi într-o lume care nu o acceptă.

Elin Cullhed (n. în 1983) este o autoare suedeză al cărei debut din 2016, Gudarna, un roman pentru adolescenți, s-a bucurat de mare succes. Cullhed a început să studieze îndeaproape opera și viața Sylviei Plath când s-a confruntat cu o situație similară cu a poetei: mamă, căsătorită cu un scriitor și luptându-se să găsească timp și spațiu pentru propriul scris. Astfel s-a născut romanul Euforie, care urmărește ultimul an din viața celei mai cunoscute poete din secolul trecut.

Sylvia Plath și cele șapte motive ca să nu te sinucizi

Cartea începe cu șapte motive ca să nu mori, o listă pe care personajul Sylvia a scris-o înainte să se închidă în cameră și să dea drumul la gaze. A enumerat pielea, timpul, faptul că nu va mai face vreodată sex, ideea de a nu-i mai face pe plac fostului ei soț, marea și pietrele, Frieda și Nicholas, copiii ei. Din păcate, motivele astea nu au fost suficient de puternice.

Apoi, autoarea derulează până ajunge la un an înainte de sinucidere. Sylvia o are deja pe Frieda și este însărcinată cu Nicholas. Deja relația ei cu poetul Ted Hughes scârțâie. La început, am avut senzația că am de-a face cu un personaj bipolar care își judecă aiurea soțul iubitor și atent, iar câteva paragrafe mai târziu îl iubește până la infinit. Însă, pe parcurs, mai ales după ce scriitoarea Assia și iubitul ei, David, vin în vizită, soțul Sylviei se distanțează. Atunci poeta, măcinată de gelozie și convinsă că bărbatul ei are o aventură, îl confruntă. Răspunsul lui se întoarce agresiv:

Tu ești o fascistă nenorocită, Sylvia! Acum îmi dau seama… În toți acești ani cu mine, ai încercat să dirijezi totul cu mâna ta de fier! Sub deviza că ești victimă, pentru că asta ai zis tot timpul, ai controlat totul cu imperialismul tău american narcisist! Și ai înghesuit totul în cutii mici, în părți măsurabile, ai vrut să mă ciopârțești în părți egale pentru că eram ciudat, Sylvia, și tu n-ai putut să accepți asta! Tu, cu mândria ta, cu narcisismul tău! Știi ceva? Ai reușit să mă păcălești cu aerul ăla de victimă, am crezut în tine. Am crezut că trebuie să-mi fie milă de tine din cauza problemelor tale de sănătate mentală din trecut, dar știi ceva, Sylvia, tu ai fost făptașa tot timpul, tu ești fascista aia nenorocită.

Bineînțeles, ea a fost vinovată, ea a invocat-o pe Assia de atâtea ori, încât Ted nu și-a putut-o ține în pantaloni.

Ted s-a ridicat și s-a dus la ea.

– E ca și când ai fi vrut să se întâmple ceva de genul ăsta.

Am stins țigara pe scaun și m-am simțit mâloasă pe dinăuntru, bolnavă din cauza fumului.

– Cum dracu’ poți să zici așa ceva?

– Atunci de ce ai invocat-o de atâtea ori?

Aveam obrajii roșii, gata să sar la atac sau să fug de aici, să scap de dragostea noastră – Frieda era în brațele lui, brațele lui blestemate.

– Acum mă învinuiești PE MINE că ești căzut în limbă după vampe și adolescente?

Ce faci atunci când soțul tău își dorește să mori?

Astfel se derulează acțiunea cărții. În prima jumătate pătrundem în gândurile și stările Sylviei, ne obișnuim cu viața ei de familie, cu dragostea pe care le-o poartă copiilor, cu dorința nebună de a avea mai mult timp de scris, cu invidia pentru succesul soțului ei, cu excitația și nevoia de atenție.

Apoi, după vizita Assiei, totul o ia razna. Sylvia îl dă afară pe Ted și încearcă să își imagineze o viață liberă, fără un soț scriitor pe care trebuie să-l controleze. Mi-a plăcut felul în care Elin a împrumutat vocea Sylviei, pe care am ajuns să o cunosc atât de bine din jurnalele ei.

Pe parcursul lecturii am mirosit-o, am gustat-o, am iubit-o, am înțeles-o și urât-o pe Sylvia din tot sufletul. Am suferit cu ea în momentul în care soțul ei și-a luat catrafusele și s-a cărat.

DOAR CĂ TED NU PUTEA SĂ IASĂ ÎN PIERDERE. Ted nu putea să piardă o dispută. Îi cunoșteam drumul prin viață, știam că are un ego exagerat. În comparație cu rolul de femeie jucat de mine, Ted câștiga mereu, încrederea sa în sine era monstruoasă în spatele vorbelor lui despre înțelegere și spiritualitate.

În loc să iasă prin deschizătura din zid, a venit drept spre mine și m-a apucat de brațul liber. Îi recunoșteam respirația fierbinte lângă ureche atunci când a șoptit:

– Sylvia Plath. Mi-aș dori să mori.

Și apoi m-a lăsat acolo, mi-a părăsit corpul golit și fără viață, eram o rufă întinsă la uscat, purtată de vânt.

O iapă îți poate readuce libertatea

Spre finalul cărții, ca Sylvia să-și recapete libertatea, s-a înscris la niște lecții de echitație, unde a cunoscut-o pe iapa Ariel. Mi-a plăcut atât de mult momentul în care a încălecat-o fără șa și a început să alerge, de parcă ar fi călărit de când se știa.

Așa că i-am dat pinteni, o mai făcusem înainte, ceva în mine știa cum se face, la fel cum știam și cum să nasc un copil – cunoștințele erau ascunse adânc în mine! Și lumea credea, prostește, că doar fetele plictisitoare care se îngrijeau de cai puteau să călărească. Pff! Nu era cazul meu!

Când am văzut că a apărut acest roman despre Sylvia Plath, inițial, m-am ferit de el. M-am gândit: ce poate să scrie o autoare suedeză despre o celebră poetă americană care s-a sinucis? Însă, după multe opinii pozitive ale poetelor de la noi, am zis să-l iau și eu. Și nu m-a dezamăgit cu niciun paragraf, ba chiar m-a hipnotizat cu muzicalitatea textului și cu metaforele care se apropie de perfecțiune.

În cazul în care nu ai citit mai nimic din Sylvia, până să ajungi la romanul semnat de Elin Cullhed, îți recomand să pătrunzi în universul scriitoarei prin volumul Ariel, să iei apoi Clopotul de sticlă, și dacă îți dorești să aprofundezi, poți cumpăra și jurnalele complete ale Sylviei.