Vara în care mi-am scos uterul

Cred că din adolescență mi-am dorit să fac asta, de când aveam 16 ani și mama a plecat pentru 3 nopți la Târgu Mureș, să-și scoată uterul. Avea 39 de ani și un uter greu, încărcat de fibroame. Era mamă a doi copii, așa că nimeni nu a strâmbat din nas.

La mine, în schimb, a fost nițel mai complicat. De la 10 ani, de la prima menstruație, m-am confruntat cu dureri oribile. Dureri care mă îndoiau de mijloc, care-mi provocau greață și din cauza cărora am găurit atât de multe așternuturi de pat încât le-am pierdut numărul.

Nu toate femeile au dureri

Am fost la doctori. Toți îmi spuneau că-i normal, că toate femeile au dureri. Dar, ce să vezi, nu, nu toate au. Nu e normal să ai dureri care să te oblige să-ți pui viața pe pauză: să planifici concediul după ciclu, să lipsești de la școală, facultate, serviciu, să te târăști ca un gândac strivit pe jumătate, să transpiri și să îți blochezi suferința cu o pernă electrică care te arde. Nu e normal ca la 14 ani să testezi calmante, să știi cum să le combini cât să nu te afecteze.

17 ani au trecut, de la debutul simptomelor, până am primit un diagnostic corect. 17 ani în care am fost la nenumărați medici, în care am făcut investigații, am fost la conferințe și chiar am scris o carte despre endometrioză, „Femei care suferă prea mult”. 17 ani în care durerile nu s-au rezumat la menstruație, ci au început să apară la ovulație, la contact sexual, uneori doar la o banală plimbare prin parc.

Ajunsesem la doar 5 zile pe lună fără dureri. Apoi a început maratonul cu tratamente hormonale.

Când tratamentul a devenit o altă formă de suferință

Un an de progestative care mi-au oprit menstruația, dar, după câteva luni, durerile au revenit. Apoi menopauză indusă, care, da, m-a scăpat de dureri pelvine, dar m-a distrus din alte puncte de vedere: modificări ale sânilor, dureri articulare, palpitații, dureri de cap, foame continuă, episoade de furie și depresie.

La început de iulie eram doar o legumă.

Și am cerut de trei ori ajutor medicului la care mergeam. Și de trei ori mi-a zis că ne vedem în toamnă.

Știam deja, în acel punct, că sufăr de endometrioză și adenomioză, două afecțiuni subdiagnosticate și subfinanțate, a căror istorie medicală este profund legată de felul în care durerea femeilor a fost, timp de secole, minimalizată.

Și nu mai puteam să aștept. În viața mea nu m-am simțit mai rău. În viața mea nu m-am simțit mai ignorată ca în vara asta.

„Sunt 100% sigură că nu vreau copii”

Așa că am decis să schimb tot. Medicul. Clinica. Și simt că am luat cea mai bună decizie. Am mai făcut un Papanicolau și, pe lângă adeverința de la psiholog care confirma că sunt 100% sigură că nu vreau copii, am mai dus și una de la psihiatru, care spunea că nu sufăr de nicio altă afecțiune mintală. Și, mai repede decât mă așteptam, am programat operația.

Mama, acum 11 ani, nu a avut nevoie de astfel de adeverințe. Dar nu pentru că ar fi fost altfel timpurile, ci pentru că avea deja copii. Eu, mai bine de jumătate de an, am fost refuzată și/sau amânată cu intervenția care m-ar fi ajutat pentru că nu aveam. Două femei din aceeași familie, ambele cu motive medicale pentru a-și scoate uterul, dar cu grade diferite de legitimitate în ochii sistemului medical, în funcție de numărul de copii pe care îi aveau.

Din toată povestea asta mi-am dat seama că prea multor oameni le este imposibil să conceapă faptul că nu toate femeile își caută identitatea în maternitate.

Ce-i aia „baby fever”?

În ciuda unor scurte momente în care m-am imaginat mamă, mereu am știut, la un nivel extrem de adânc, că nu vreau asta. N-am avut niciodată baby fever, nu mi-a plăcut vreodată ideea de a fi gravidă, iar nașterea m-a înspăimântat întotdeauna. Și, mai mult decât toate, ideea de a fi mama cuiva pentru tot restul vieții.

În spatele deciziei este, bineînțeles, o doză de individualism. Asta zicea și Hélène Gateau, autoare și medic veterinar, în cartea „De ce am ales să am un câine (și nu un copil)”.

Împlinirea unei femei poate trece și prin carieră, printr-o implicare în cauze civice, printr-o viață de cuplu reușită… iar în aceste cazuri un copil poate însemna o povară, o servitute sau un sacrificiu. Este egoist să gândești astfel? Nu. Individualist? Da, poate.

La fel cum mereu am știut că nu vreau copii, la fel de profund sunt convinsă că nu voi regreta vreodată această decizie. Eu simt că mă împlinesc prin cărțile pe care le-am scris și pe care le voi scrie.

Pe lângă faptul că am ales sănătatea mea în locul unui copil ipotetic, în spatele deciziei mai stă un motiv important. Nu voiam, dacă aș fi avut o fată, să-i transmit predispoziția genetică pentru endometrioză și să o văd, poate, trecând prin aceleași lucruri prin care am trecut eu.

Mildred

Așa că, după ani întregi de chinuri și luni întregi de rugăminți și umilințe pe la spitale private, am găsit echipa care m-a ajutat real.

Și pe 13 august, care pentru mine a fost o dată norocoasă, mi-am scos uterul și leziunile de endometrioză, fiindcă aveam, pe lângă altele, și un nodul de 2 cm pe trompa uterină dreaptă.

Deci, chiar dacă voiam un copil, ar fi fost foarte greu să obțin și să duc o sarcină până la final.

Am plâns de două ori. O dată când eram pe masa de operație, înainte de anestezie. Singurătatea, deși eram înconjurată de cadre medicale care îmi fixau membrele, era palpabilă. Am numit-o Mildred. Purta o vestă de lână maro și avea părul încâlcit, adunat în vârful capului. M-a privit rânjind până când o doamnă doctor roșcată mi-a prins fața în palme și mi-a zis că va fi bine. Și am mai plâns, a doua zi, când, după aproape 24 de ore petrecute la ATI, m-am întors în salon fără uter, trompe uterine și fără endometrioză.

Nu știu dacă războaiele cu propriul corp se termină vreodată cu adevărat. Dar, pentru prima dată după 17 ani, am simțit că acesta era unul pe care îl câștigasem.