O poezie inconfortabilă (dar necesară), de citit la început de an

În ultimii ani, poezia românească a început să se reconfigureze prin apariția unor voci care par să scrie dintr-o nevoie reală de a înțelege lumea, de a o locui și de a o traduce într-un limbaj personal. Mihail Lucian Florescu face parte din această generație de autori care preferă să creeze spații de reflecție, de tensiune și de fragilitate.

Debutul său în volum, „Hotel Universal”, apărut la Editura Dezarticulat în 2025, este mai puțin un „statement” poetic și mai mult o invitație la traversare a unor stări, a unor camere interioare, a unor experiențe care se leagă discret una de alta.

Născut în 1998, format la Facultatea de Litere din București, Mihail Florescu vine dintr-un background intelectual solid, dar poezia lui nu este una demonstrativă. Dimpotrivă, ceea ce frapează din primele pagini ale volumului „Hotel Universal” este felul în care reflecția culturală și sensibilitatea personală se topesc într-o voce care pare, în același timp, atentă și vulnerabilă.

Titlul volumului funcționează ca o cheie: Hotel Universal este un spațiu simbolic în care se adună identități, amintiri, neliniști și fragmente de realitate contemporană.

Volumul este traversat de o tensiune constantă între lumină și întuneric, între speranță și coșmar, între dorința de apartenență și sentimentul alienării. Imaginile sunt adesea precise, aproape cinematografice, dar nu își pierd niciodată dimensiunea emoțională.

panoul de onoare

dacă o pisică înghite un ghem de lână

puii ei se nasc purtând pulovărașe

noi oamenii ne pasăm din tată-n fiu

un ghem jegos gata făcut

care ne stă în gât

dacă ești tractorist

bei

dacă ești intelectual

fumezi

suntem de fapt la fel

doar circumstanțele au fost diferite

resentimentul e o drojdie

se reproduce

atât de ușor

Există în aceste poeme o atenție specială pentru detaliu, pentru gesturi mici, pentru fragmente aparent insignifiante.

Am povestit cu Mihail Lucian Florescu despre ce înseamnă universalul în poezie, despre responsabilitatea pe care o are un artist atunci când vorbește despre identități istorice și nu numai.

Ce înseamnă pentru tine „universalul” în poezie?

Cred că este complicat să vorbești despre universal astăzi, pentru că o mare parte din răul care ne înconjoară se naște din diferite tipuri de universalism.

Când imaginezi universalul pornind de la identitate, de la a = a, inevitabil ajungi să ierarhizezi, să excluzi, să produci violență.

Eu am încercat să explorez ipoteza unei universalizări a diferenței. De aceea scriu mult despre mine și despre familia mea: pentru că ne aflăm la intersecția unor diferențe, iar din această intersecție devin vizibile fragmente de experiență în care oricine se poate recunoaște, ceva ce unii, cu un spirit mai totalizator, ar numi „condiția umană”.

Nu cred în esențialism, dar cred în hazard. Ce propun în volum se bazează mult pe întâlniri întâmplătoare și pe regăsiri miraculoase. Asta ar putea însemna, pentru mine, universalul în poezie: să citești din întâmplare un text și, pentru câteva clipe, să te simți mai puțin singur.

Poate fi poezia o modalitate de vindecare sau de remodelare personală?

Diana Rusu are un Substack și o pagină de Instagram cu un titlu cu care tind să fiu de acord: Poezia nu e terapie (urmăriți, recomand). Scrisul ne poate ajuta, dar nu cred că ne poate vindeca.

Nu ne poate vindeca decât viața, iar viața înseamnă mereu ceilalți: oameni, non-oameni, Pământul, stelele. Nu ne facem bine singuri, iar scrisul este, de cele mai multe ori, o activitate solitară.

Sigur, putem scrie împreună, se pot crea comunități în jurul scrisului, iar asta este minunat. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că poezia „vindecă”. Dar, din nou, nu poezia vindecă, ci ceilalți, comunitatea. Și este important să acceptăm că poezia nu trebuie să fie un scop în sine.

Mă gândesc des la titlul unui roman de Milan Kundera: La vie est ailleurs sau „Viața e în altă part”e (titlul e, probabil, cel mai bun lucru din roman). Cred că nu trebuie să uităm niciodată că arta este minunată și necesară, dar viața reală — în care oamenii râd și plâng, se nasc și mor — este mereu altundeva și este mereu mai importantă decât arta.

Nu cred că poți schimba lumea prin scris. Dar poți schimba ceva în niște oameni, iar oamenii pot schimba ceva mai departe.

Cum ai abordat în poezie tema romilor sau a altor comunități etnice marginalizate, fără a cădea în clișeu sau exoticism?

Cred că cel mai bun remediu împotriva clișeului este adevărul.

Făcând parte din comunitatea romă, a trebuit să rezist autoexotizării și autocolonizării. E greu să învingi rasismul internalizat, mai ales atunci când e al tău.

Sper că am reușit să fac asta în cartea aceasta.

Ce responsabilitate crezi că are artistul atunci când scrie despre identități istorice sau sociale?

Când devii o voce, cea mai mare responsabilitate pe care o ai este să spui adevărul. Lucrurile trebuie spuse așa cum sunt, nu așa cum par sau așa cum „se spune” că sunt. Adevărul nu ar trebui să servească structurilor de putere existente, ci să marcheze o ruptură radicală, începutul a ceva cu totul nou.

De aici vine și legitimitatea unui text, nu neapărat din apartenența sau non-apartenența la un grup.

Cred că ar trebui să vorbim mai mult despre adevărul discursului decât despre identitatea celui care îl produce.

Poți fi un outsider care depune multă muncă de înțelegere și arată respect profund pentru o comunitate, la fel cum poți face parte din acea comunitate și să fi internalizat discursul dominant.

Adevărul trebuie să primeze, pentru că el ne ajută să dezvățăm ce ne-au învățat cei care ne oprimă. Iar odată cu dezvățarea începe ceva cu totul nou: libertatea.

Cum ai lucrat cu ideea feminității sau a perspectivei feminine în poezie, mai ales într-un context literar tradițional dominat de voci masculine?

M-am lăsat inspirat, în primul rând, de mama mea, Gabriela, și de sora mea, Camille, pe care le iubesc infinit și fără de care această carte nu ar fi existat.

O mare parte din ce am scris sunt frânturi din ceea ce mi-au oferit ele de-a lungul timpului. M-au ajutat să înțeleg lumea în feluri la care nu aș fi avut altfel acces. Le mulțumesc și aici pentru asta.

În același timp, am încercat să mă apropii de experiențele unor femei pe care nu le cunosc direct, precum Celia Cruz sau prima doamnă a Coreei de Nord. Sper din tot sufletul că nu am făcut vreo boacănă.

Dacă „Hotel Universal” ar fi o călătorie, unde ar duce cititoarea sau cititorul curios și ce ți-ai dori să găsească la final?

Cred că Hotel Universal este deja o călătorie care te duce din sătuce buzoiene până în centrul Bucureștiului, din Australia până în Tibet, via Argentina.

Îmi place să cred că finalul îl alege fiecare cititor, în funcție de ce a găsit pe drum. În orice caz, sper ca destinația să fie, de fiecare dată, un loc luminos.