Urma să împlinesc 20 de ani când am îmbrățișat pentru prima dată singurătatea
Singuraticele, antologia coordonată de Anca Zaharia, surprinde 9 femei creatoare din România, care vorbesc despre relația lor cu singurătatea. Cartea asta m-a făcut să îmi amintesc de cea mai solitară perioadă din viața mea, când am început să mă transform în persoana care sunt azi.
Când privesc, la ani distanță, momentul în care am aflat ce e singurătatea, am senzația că analizez o persoană total diferită. O fătă brunetă, cu păr lung, sălbatic, ondulat și negru, care se considera grasă din cauza celor 4 kilograme în plus pe care le acumulase, care nu accepta ideea de a avea restanțe la Turism, cu toate că nu-i păsa de cursuri și prefera să citească romane clasice și poezie contemporană pe sub bancă, o fată care a stat 4 ani într-o relație toxică pentru că i se repeta în mod constant că nu există un băiat mai bun.
Ei bine, fata asta era la mijlocul celui de-al doilea an de facultate. Locuia într-un oraș în care nu se regăsea, era cu un tip pe care-l detesta, studia la o facultate care nu-i aducea nicio satisfacție cu excepția celor 700 de lei pe lună din bursa de merit și împărțea o cameră sufocantă și mizeră cu alte 3 fete. Abia terminase sesiunea din iarnă și a zis că nu are sens să rămână singură în cămin. Așa că a plecat în vacanță la părinții ei.
Într-o seară în care ningea cu niște fulgi cât pumnul ei, în timp ce se uita cu maică-sa la o comedie de Crăciun dată în reluare pe un post național, a primit un mesaj pe Whatsapp de la iubitul ei. Vreau să ne despărțim, scria el. Fata a vrut să-l sune. Nu-i venea să creadă că după 4 ani e părăsită printr-un amărât de mesaj. Cum poate să facă asta?, i-a spus mamei sale. Nu-l suna, mămică. Nu merită. Nu-l lăsa să te trateze ca pe o bucată de cârpă. Ai mândria ta.
Cu toate că simțea cum inimii e pe cale să-i crească mâini doar ca să-și înfigă ghearele în piept și să-l sfâșie, fata nu l-a sunat. Mesajele lui curgeau. Erau numai reproșuri care luaseră forma unor lanțuri care o loveau pe spate. Ea îi scria înapoi doar ok și bine.
Săptămâna petrecută acasă la părinții ei a fost ca o durere acută pentru fata asta. Știa că maică-sa și taică-su îl disprețuiau pe individ și că nu suportă ca fiica lor să sufere din cauza lui.
Cu toate că vacanța ținea două săptămâni, fata s-a întors mai devreme în orașul în care studia. Avea de terminat orele de practică la o agenție de turism. Restul colegelor încă nu se întorseseră, iar puștoaica asta și-a serbat ziua de naștere într-o cameră goală, cu dureri menstruale, filme siropoase online subtitrate și dulciuri luate de la Profi.
Frica că nu o să te descurci singură
În primele zile petrecute în solitudine, puteam să palpez liniștea, stranietatea, temerea. Am avut un atac de panică. Drumul până la baie era lung și, când nu auzeam niciun sunet din camerele vecine, îl parcurgeam alergând, sperând că nu o să mă ciocnesc cu unul din paznicii perverși de la intrare. Țin minte că mi-am aprins lumina și am deschis larg geamul. Corpul meu era atât de amorțit încât gerul lunii februarie m-a mângâiat.
Era pentru prima dată când gustam din singurătate. Până atunci locuisem cu părinții și fratele meu. Mult timp, până prin adolescență, am împărțit camera cu el. Apoi, am trecut dintr-o relație platonică în alta, până la prima mea relație serioasă cu tipul ăsta toxic, fără să-mi acord dreptul la o pauză.
Atunci cred că mi-am dat seama pentru prima dată că mult timp nu am avut curajul să mă despart de el pentru că îmi era frică că o să devină agresiv, că o să mă urmărească, că o să insiste să ne împăcăm, că nu o să mai găsesc un bărbat care să nu mă înșele, că nu o să am o baie decentă pe parcursul perioadei mele de studii, că nu o să mai mănânc o mâncare gătită similar cu a mamei, că nu o să mă descurc singură într-un oraș nou, că nu o să pot trăi în singurătate.
Eram prea crudă. Nu puteam să înțeleg că mă simțeam mai singură în relația pe care o aveam. Nu puteam să înțeleg că eram o victimă a abuzului domestic. Nu avusesem parte de iubirea reală a unui bărbat.
La câteva luni după despărțire, am citit Scrisorar-ul lui Mihail Șișkin, unde am găsit un fragment pe care l-am simțit total.
Tocmai fusesem copil și mă trezisem deodată o femeie foarte singură
Fraza asta aparent simplă surprindea toată trecerea timpului, un șir imens de imagini, de momente cu oameni care m-au părăsit treptat până m-am trezit în goliciunea rece a unei camere străine.
Singurătatea ca inamic V.S. singurătatea ca prieten
După relația aia abuzivă mi-am oferit timp ca să-mi dau seama care e calea mea, care e direcția în care vreau să o iau, care sunt lucrurile care îmi plac și ce făceam mai mult din obligație. Am început să citesc mai mult pentru că nu era cineva lângă mine care să-mi spună că locul meu e la bucătărie, am început să port hainele pe care le voiam pentru că nu mă mai acuza nimeni că cerșesc atenție, ieșeam la plimbare mult mai des fiindcă nu eram judecată că îndrăznesc să am un timp al meu, separat de al partenerului.
Începeam să cresc și să mă formez ca individualitate feminină, independentă de un bărbat. Am început să studiez feminismul și, cu toate că nu știam ce vreau de la un viitor iubit, îmi era foarte clar ce nu doream.
În singurătate am început să învăț să îmi accept corpul, pentru că nu îmi spunea cineva că sunt ba prea slabă, ba prea grasă, ba prea strâmbă, ba că umerii mei seamănă cu a unei gâște, ba că unghiile mele de la picioare sunt nașpa comparativ cu unghiile altor femeie, că părul meu e basic, că ochii mei nu sunt verzi. Am început să petrec mai multe ore în oglindă nu din narcisism, ci din dorința de a fi mai blândă cu propriul meu trup, cu propriul meu chip.
Și, fără să-mi dau seama, am prins de mână singurătatea și am devenit BFFs.
Antologia românească care încurajează introspecția în rândul femeilor
Trebuie să recunosc că mult timp am evitat Singuraticele. Nu știam la ce să mă aștept. Ideea mi se părea puțin atractivă. Dar i-am dat o șansă. De la a doua pagină am luat pixul (da, îmi iau notițe cu pixul pe carte) și am început să subliniez niște paragrafe de o emoție și intimitate extraordinară.
Cele 9 femei care vorbesc despre starea de singurătate în volumul coordonat de Anca Zaharia sunt: Ana Mănescu, Ana-Maria Gheorghe, Iulia Șchiopu, Ilinca Damian, Gabriela Feceoru, Anda Docea, Cristina Ștefan, Camelia Cavadia, Ana Maria Popa. Pe unele le știam, pe altele le citisem sau le urmăream în Social Media. Cu Cami Cavadia am stat chiar la povești și pentru Zenobistele.
Toate sunt niște creatoare care trăiesc sau au trăit în solitudine.
Povestea Anei Mănescu, femeia care locuiește cu părinții, nu are o relație amoroasă și se dedică total scrisului, mi s-a părut extrem de puternică și, într-un fel, inspirațională, fiindcă în ciuda situației în care se află, Ana alege să se dedice artei. Iulia Schiopu, care vorbește despre felul în care arată viața ei ca ființă creativă și mamă singură. La fel, Ilinca Damian sau Gabriela Feceoru, care a trecut printr-o relație abuzivă și violentă și, la 22 de ani, s-a trezit cu un băiețel și a decis să își continue studiile. Nu cred că a fost ceva ce să nu-mi placă la antologia asta. Și, pe lângă povești în sine, m-a făcut să mă întorc la cea mai stranie perioadă din viața mea de până acum, când singurătatea a fost singura plasă de siguranță.
Iată câteva fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit:
Singurătatea mea e ca o fustă din tul care atârnă greu de la atâtea straturi, dar pe care o îmbrac totuși, pentru că arăt bine în ea și, dacă nu mă mișc, e relativ comodă. Dar tulul, chiar dacă este fin la atingere, este, în fond, o plasă.
Ana Mănescu
Pentru că să fii mamă singură înseamnă să fii pionul care ajunge, fără să fie atent, până la capătul tablei și descoperă că-i transformat în regină.
Iulia Schiopu
Șalele maternității, lățite și cu carnea bătătorită, sprijină pământul cu toată viața din el.
Ilinca Damian
Am ales să trăiesc singură, pentru că altfel nu aș fi putut să spun tot ce spun. Nu mai vreau să calc cămăși pentru ei, deși de curând mi-am luat ultimul model de fier de călcat Tefal.
Gabriela Feceoru
Scrisul a apărut în viața mea probabil din prea multă singurătate și a rămas cu mine, ca o poveste de iubire care nu se termină nicicând. Mereu cel mai bun text e cel pe care nu l-am scris încă.
Anda Docea