Am stat de vorbă cu Petronela Rotar și am întrebat-o ce sfat are pentru tinerele femei care caută să se regăsească
Am citit Orbi, de Petronela Rotar când eram în facultate. Știu că mi-am comandat-o de un Black Friday, alături de Femei care aleargă cu lupii. Ca și acum, îmi plăceau foarte mult cărțile cu și despre femei. Îmi dădeau o doză de putere și încredere. Văzusem foarte multe recenzii ale romanului Orbi, care abia fusese publicat, și mi-a atras atenția. Am devorat romanul într-un weekend. Acum, dacă insistați să mă întrebați, nu știu exact despre ce e vorba. Am reținut doar atât: că e povestea unei femei aflată într-o relație cu un bărbat gelos și abuziv. Roxana, prietena mea și PR-ul de la Editura Trei, mi-a făcut o bucurie chiar înainte de Crăciun și mi-a trimis un exemplar din noua ediție a romanului, cu autograf. Cu siguranță voi reciti această carte.
Chiar înainte să mă mut definitiv din Cluj, am aflat de pe un grup de cititori de pe Facebook că Petronela va ține o conferință într-o locație extrem de aproape de unde locuiam atunci. Nu am putut să ratez evenimentul. Am ajuns chiar înaintea Petronelei, m-am așezat pe un scaun, undeva mai în spate și, în mai puțin de 10 minute, toată sala s-a umplut. Eram cea mai tânără. Petronela nu a vorbit despre cărțile ei, ci despre cum a ajutat-o terapia să depășească momentele dificile și să se dezvolte ca femeie. Pe rând, femeile din sală au început să cotrobăie prin poșete după batiste sau șervețele nazale. Fiecare poveste, fiecare grimasă, nas înfundat, fornăit s-a contopit. Am avut senzația că la eveniment rămăseseră doar 3 femei: eu, total copleșită de emoție, femeia colectivă, formată din abuzuri și frânturi de speranță, care devenise uriașă și Petronela Rotar, care controla extraordinar toată energia. M-am ridicat și am plecat, sperând că nu mă va observa nimeni. Nu am făcut-o pentru că m-am plictisit, cu toate că atunci când am povestit prietenilor am început să bravez, ci pentru că mă temeam să mă așez în fața propriilor frici și să mă bat cu ele.
După mai bine de 3 ani de la eveniment, i-am trimis un mail Petronelei Rotar în care i-am povestit despre Zenobisme, despre scopul acestui proiect și am invitat-o să stăm la o poveste despre transformarea ei în femeie.
Sentimentul care-mi străbate copilăria e singurătatea
În copilărie, Petronela era un copil foarte trist și singuratic. Citea foarte mult pentru a evada din realitatea ei gri și ternă într-o lume în care putea face orice. Cărțile au salvat-o în perioada în care a crescut și, posibil, toată viața. Nu a avut nicio cea mai bună prietenă. A crescut într-un sat în care făcea parte dintr-o gașcă de băieți și o singură fetiță, care stătea vizavi de ea, cu care a fost destul de apropiată până spre finalul gimnaziului. Relația cu mama ei era, de asemenea, destul de rece. Nu vorbea cu ea pentru că nu o simțea aproape. Așa a fost până a împlinit 35 de ani și a decis să o ia pe mama ei la terapie pentru a repara și înțelege relația lor. Scriitoarea a mărturisit că sentimentul care-i străbate cel mai pregnant copilăria este singurătatea.
Când Petronela avea 21 de ani a devenit mamă, iar la 22 de ani, după ce iubitul ei a murit într-un accident, a rămas mamă singură. Ani mai târziu, a mai născut o fetiță și a divorțat de tatăl ei, rămânând a doua oară mamă singură, de acea dată de doi copii. Moartea iubitului ei i-a împărțit definitiv viața în două falii. Petronela a descris în detaliu această experiență în Alive. A fost un eveniment cumplit de traumatizant și niciodată nu a mai fost la fel. Au rămas fobii, frici, anxietăți, angoase pe care, după foarte mulți ani de muncă cu ea, Petronela a reușit să le rezolve.
Nu cred în iluminări subite, ci în muncă susținută
Transformarea în femeie s-a produs treptat, în etape, nu brusc. Petronela mi-a spus că ea oricum nu crede în iluminări subite și transformări neașteptate, ci în muncă susținută. Fără terapie, s-ar fi simțit un om dărâmat, depresiv, o victimă a destinului, a vieții. Tot ce este astăzi, ca om, ca femeie, ca mamă, ca psiholog, datorează muncii cu sinele făcută în ani întregi de terapie. Munca doctorului Yalom a fost importantă pentru ea, la fel, cea a lui Gabor Mate, cu care azi, face o formare în metoda lui terapeutică. Și cărțile lui Ancelin Schutzenberger și a multor alți psihologi, psihoterapeuți sau scriitori au adus alinare, lumină, cunoaștere, înțelegere asupra propriei povești de viață.
Acum, Petronela se consideră o femeie asumată și autentică. O femeie care nu se teme să fie vulnerabilă. O femeie curajoasă. O femeie mulțumită de cum arată viața ei. O femeie și o mamă iubită. O femeie împlinită. Simte că experiențele ei, modul în care le-a integrat, cărțile și textele pe care le-a scris și pe care continuă să le scrie, munca cu oamenii – toate sunt de ajutor, schimbă ceva alină, poate și zguduie. Nu trece zi în care scriitoarea să nu primească un cuvânt de mulțumire de la cineva care și-a luat ceva bun pentru sine din toate astea. Pentru ea, asta e esențial, să nu treacă prin viață fără să contribuie cu ceva la schimbarea în bine, în mai bine. Petronela e împlinită pentru că are un sens, face ceva care contează, indiferent cât de puțin, pentru altcineva.
După ce mi-am găsit propria voce, m-am întors la mama
Privind înăutru a fost o carte pe care am citit-o în primul an de facultate și care m-a apropiat de mine. Autoarea descrie călătoria ei către toate trăirile, emoțiile și traumele din trecut. Am întrebat cum a depășit greutățile pe care le-a întâmpinat în călătoria către sine. Mi-a răspuns că a făcut la fel ca toată lumea, a dat naștere unor strategii de supraviețuire, unor mecanisme de apărare care să o țină în viață pe care, ulterior prin terapie, a trebuit să le deconstruiască cărămidă cu cărămidă. Deși au salvat-o când era doar o fetiță sau o adolescentă, la maturitate nu doar că nu-i mai erau de folos, ba chiar o încurcau.
După cum a menționat și la începutul interviului, Petronela a reparat relația cu mama ei după ședințe întregi de terapie. În copilărie nu primea sfaturi de la ea, iar atunci când le primea, simțea că nu i se potrivesc și le respingea. Abia atunci când și-a găsit propria cale, propria voce feminină, s-a întors către figura maternă. Acum, cu relația consolidată, primește tot ce spune mama ei cu inima deschisă. Autoarea se uită în urmă la fetița din interiorul ei și observă cât de tristă, temătoare și lipsită de încredere era. Apoi, se vede acum, cât s-a schimbat și cât de mulțumită este că a ajuns să împlinească visul de a deveni o femeie echilibrată, mândră, încrezătoare și vie.
Să le fiu mamă a fost cea mai grea și cea mai frumoasă școală a vieții
Având în vedere relația pe care a avut-o cu mama, am întrebat-o pe scriitoare ce relație are cu cele două fiice, care sunt la facultate. Petronela nu crede în sfaturi, ci în modele, în căi deschise. Să le fie mamă a fost cea mai grea, dar și cea mai frumoasă școală a vieții. A fost un drum pe care a greșit mult, cu toată buna intenție și iubirea din lume, fiindcă nu a știut mai bine. În ultimii 10 ani, principalul scop al scriitoarei a fost să netezească drumul în viață a celor două fete, dar fără să facă ceva în locul lor ci, pur și simplu, să fie un model. A făcut lucrurile grele pentru ca, atunci când vor veni din spate, să le fie mai ușor. A vindecat povestea familiei ca cele două fiice să nu poarte niciodată povara sacrificiului ei. A oprit la ea suferința șirului de femei din care se trage, să nu apese și pe umerii lor. Petronela le oferă libertate, sfaturi atunci când i se cer, vorbesc orice și le ascultă. Petrec mult timp împreună, călătoresc și se implică în proiectele ei. Autoarea încearcă să fie o femeie așa cum își dorește să fie și ele când ajung la maturitate.
Am învățat să-mi fabric micile bucurii și să mă bucur de ele
Tinerelelor femei care caută să se regăsească, care se simt pierdute, Petronela le recomandă să ceară ajutor. Să se oprească, să descopere care sunt nevoile lor reale, iar apoi să ceară ajutor potrivit. Susține întotdeauna ideea terapiei, pentru că știe cât de greu este să te găsești singur dacă te simți pierdut.
Zilele scriitoarei nu sunt niciodată obișnuite, pentru că viața ei nu este un obișnuită. Petrece foarte puțin timp acasă, în România, doar câteva luni adunate pe an, în restul timpului este plecată. Din septembrie 2020 până în ianuarie 2022, a stat mai bine de jumătate de an în Africa. Alte câteva luni bune obișnuiește să călătorească prin țară și prin Europa. De anul trecut, Petronela Rotar are un proiect pe care îl iubește: organizează retreat-uri de dezvoltare personală în colaborare cu psihologi și psihoterapeuți care au, ca și ea, formare în terapia de grup. Mult timp l-a petrecut astfel, lucrând în locuri superbe. Deși zilele ei nu seamănă neapărat între ele, are rutine: scrie și citește în fiecare zi, râde, face mișcare – fie că e vorba de înot, snowboard, yoga sau de alergat -, lucrează cu oamenii, învață și își găsește timp pentru a sta cu ea, să se bucure cu adevărat de locurile în care ajunge, explorează, fotografiază și are conversații cu oamenii dragi pe care-i întâlnește. Se bucură de răsărituri (mai rar, pentru că nu e o persoană matinală) și de apusuri. De cărți bune. Mâncare bună. Sport. Nu încetează să privească curioasă lumea din jurul ei. Să privească stelele. Să stea, ca în momentul în care a răspuns la întrebările acestea, cu focul arzând în șemineu, cuibărită în pat cu laptopul în brațe, în timp ce afară ninge. Petronela adună multe bucurii de-a lungul unei zilei. A învățat să și le fabrice singură și să profite la maximum de ele.
