Fetița care avea nevoie doar de o îmbrățișare

Îmi place să merg la teatru, deși nu ajung foarte des. Sunt o persoană comodă. Adevărul este că invitația actriței Oana Jindiceanu m-a scos din casă într-o seară de sâmbătă și bine a făcut.

Oana Jindiceanu este un om al scenei, o actriță, o artistă. Am avut ocazia să o intervievez și să-i spun povestea în Haute Culture, una din revistele cu care colaborez de aproape un an și jumătate.

La cafea am aflat că Oana nu este doar actriță, ci și mamă a patru copii, iar cea mai recentă creație este one woman show-ul „Fetița din Debara”.

Prima piesă de teatru semnată de Oana Jindiceanu a avut premiera în primăvară, dar ideea s-a născut în perioada maternității. Renunțase o bucată din timp la teatru, dar nu și la „lentila artistului”, așa că, fără să vrea, a început să înregistreze scene din viață care aveau potențialul de a fi dramatizabile. Piesa s-a născut din câteva scene schițate și visul Oanei de a scrie, la un moment dat, despre ideea de a fi mamă.

Lipsa de disciplină și timp nu i-a permis să se ocupe serios de asta până într-o zi, când a văzut un anunț de la Teatrul Național. Mimi Brănescu ținea un curs de dramaturgie. Oana s-a întors la schițele ei, le-a modificat și a trimis cele patru pagini de text care erau solicitate potențialilor cursanți. A fost surprinsă când a primit răspunsul pozitiv.

Atelierul a durat aproximativ șase luni. Obișnuiau să se întâlnească la începutul săptămânii, iar după fiecare ședință primeau câte o temă de la Brănescu. Oana a scris un monolog, iar Mimi a încurajat-o să-l lungească, să-l facă suficient de mare pentru a putea fi citit în 50 de minute.

După prima lectură publică a textului, a mai durat un an până când „Fetița din Debara” a devenit spectacol la Teatrul de Artă. Piesa este regizată de Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru. Scenografia este semnată de Andrei Jindiceanu, soțul Oanei, iar de coregrafie s-a ocupat Selina Colceru.

Atunci când te agăți de realitate

„Fetița din Debara” pornește de la o întâmplare reală. Tatăl Oanei era în spital, așa că aceasta a fost fărâma de real de care s-a agățat atunci când a început să scrie. Astfel, în piesă, „Tata” prinde formă prin intermediul unei crete. Momentul din spital o poartă pe Oana înapoi în timp, în debaraua cu borcane și cărți a bunicii.

Piesa urmărește viața unei femei, din mica copilărie până la maturitate. O fetiță care trece prin destrămarea familiei, educația unei bunici severe, lipsa de iubire din partea mamei. O adolescență care seamănă cu multe altele până când rămâne însărcinată, iar mama o programează la un avort fără ca măcar să o întrebe dacă își dorește sau nu să păstreze sarcina. O tinerețe în care caută iubire, dar și să își îndeplinească visul de a deveni actriță.

Am 16 ani. Ascult muzică, plâng, mi-e dor de cineva, dar nu știu exact de cine și îmi imaginez ce adult mișto o să fiu.

Personajul din piesă este un copil crescut în comunism, un copil crescut de niște adulți imaturi emoțional, care nu știu să își exprime dragostea. Nici fundalul politic și social nu ajută. De multe ori este despre supraviețurie, iar un copil care vrea să fie artist nu are, teoretic, nicio șansă.

În ciuda traseului tragic, Oana Jindiceanu nu își pierde simțul umorului, ironia și sarcasmul. Spre exemplu, atunci când adolescenta din piesă îi spune mamei  că își dorește să dea la actorie, aceasta îi răspunde că „numai curvele ajung actrițe”. La acest moment s-a râs mult.

Toată dragostea copiilor

După avortul din adolescență, fata din piesă și-a jurat că nu va mai face vreodată asta, așa că mai târziu, în viață, va da naștere a patru copii. Deși este criticată și judecată de multe voci, unele considerând că a intrat chiar într-o sectă, personajul subliniază că a fost nevoie de patru perechi de mâini de copil ca să învețe trei adulți să iubească, care să ofere toate îmbrățișările de care fiecare avea nevoie.

Astfel, bunica din piesă s-a îmbunat, la fel și mama, care a devenit, pentru copiii personajului principal, „cea mai mișto bunică”, la fel și tatăl. „Fetița din Debara” este și o monodramă despre maternitate, în toate formele ei.

La finalul piesei, s-a stârnit un val de aplauze. Maia Morgenstern, care s-a întâmplat să stea lângă mine, a izbucnit în plâns, iar după ce am ieșit din sală mi-a fost imposibil să nu remarc ochii umezi și obrajii înroșiți ai altor spectatori.

Oana Jindiceanu a scris o piesă de teatru despre femei, care se adresează și bărbaților. A scris o piesă de teatru despre nevoia și importanța afecțiunii în mica copilărie. A scris o piesă care distrează, dar și emoționează în egală măsură.

Foto (C) cover Dinu Lazăr