După ce am văzut „And just like that” m-am întors la serialul în care Mr. Big era viu, Samantha acaparatoare și Carrie Bradshaw modelul meu

Înainte să vorbesc despre And just like that, vreau să vă spun ce a însemnat pentru mine Sex and the City. Aveam 9 ani și locuiam în Galați pe atunci, unde nu exista cinema. Abia apăruse primul film și era nebunie. Nu conta că nu găseai o sală unde să-l vezi, pentru că toată lumea avea net și nu era așa dificil de piratat. Toți vorbeau despre el. Era menționat la TV. Unchiul meu pomenea tot felul de scene din film. La fel și mama. Până și tata, care nu a îngurgitat niciodată genul ăsta de filme și seriale. Eu, de fiecare dată când auzeam titlul, mă înroșeam ca o pătlăgică. Sex. Știam ce e și că nu-i pentru copii, clar. Cu siguranță nimeni nu m-ar fi lăsat să văd filmul așa că nici n-am insistat.

Aveam 15 ani. Într-una din nopțile în care nu puteam să dorm și butonam televizorul, am dat de serialul ăsta pe Euforia. Țin minte și acum episodul. Carrie purta rochia ei pufoasă, roz pudrat și urma să se întâlnească pentru ultima dată cu fetele pentru că pleca la Paris cu iubitul ei pictor. Da, era difuzat finalul ultimului sezon. Norocul meu a fost că imediat l-au reluat. Așa că, o perioadă, în fiecare seară, timp de o oră, rulau câte două episoade. M-am îndrăgostit de Sex and the City și de Carrie. Episod cu episod începusem să-mi construiesc un model. Întotdeauna mi-am dorit să scriu și am fost fascinată de reviste, mai ales de cele de modă. Era și greu să nu mă îndrăgostesc de Carrie. Era scriitoare, locuia într-un apartament cochet din Manhattan, avea niște haine superbe și era extrem de liberă.

Mi-am dat seama că începusem să acord mai multă atenție felului în care mă îmbrac, începusem să mă aranjez altfel, să port pantofi cu toc cui. Cui îi păsa că mergeam la liceu așa? Voiam să semăn cu Carrie, să eman eleganță și feminitate. Sex and the City mi-a dat încredere să vorbesc, să trăiesc așa cum vreau și să nu pun botul la toate minciunile și vrăjelile bărbaților.

Pe 9 ianuarie a început continuarea serialului Sex and the City, care m-a însoțit pe toată perioada adolescenței mele. Abia pierdusem ultimul job de anul trecut și eram destul de tristă. Iubitul meu, Andrei, dormea când am dat drumul la primul episod. Mi-am pus în față o pungă de pufuleți cu cașcaval și o doză de Pepsi lime.

Nu vreau să dau spoilăre, dar probabil știți că Mr. Big, bărbatul cu care Carrie a avut o relație de du-te vino, toxică, de-a lungul celor 6 sezoane și primului film, moare. Nu mi-a plăcut niciodată de el, ba chiar l-am și urât de multe ori pentru toate mizeriile pe care i le-a făcut protagonistei noastre. Trebuie să recunosc, când am văzut scena în care Carrie se întoarce de la recitalul fetiței lui Charlotte și îl găsește pe Big mai mult mort decât viu, am plâns.

Apoi, tot corect politicul mi s-a părut dus în extrem. Aici nu prea am înțeles. De ce extrema asta? Nu e ca și cum Sex and the City era un serial doar cu personaje albe, heterosexuale, catolice. Mi-a plăcut totuși încercarea de a se adapta la noile timpuri ale celor 4 personaje principale. Pardon, 3. Pentru că Samantha Jones, cea mai puternică, dedicată și liberă femeie din serial, care era extrem de loială prietenelor ei, mai ales lui Carrie, se mută în Londra.

Pe bune? Chestia asta nu e deloc tipică Samanthei. Carrie s-a comportat de foarte multe ori nasol cu ea și niciodată Sam nu a concediat-o ca prietenă. Adică, țineți minte când Samantha s-a oferit să o ajute pe Carrie cu coperta primei ei cărți? Episodul ăla în care, așa cum au stabilit, Carrie se duce la biroul Samanthei și o găsește în genunchi în fața curierului. Și o judecă, cu toate că știa foarte bine cât de liberă e Sam din punct de vedere sexual.

Iar înainte de lansarea oficială a cărții, Sam își face o procedură chimică la un salon cosmetic și a doua zi are toată fața arsă. Carrie insistă să participe, că așa a promis. Iar când a văzut-o nu a știut cum să-i zică să plece mai repede, pentru că le face silă invitaților. Nu ai cum să o scoți pe Samantha din serial așa. Mai bine o omorau.

Noile protagoniste, deși poartă același nume, arată la fel (doar că îmbătrânite) nu seamănă mai deloc cu vechile protagoniste. Carrie are un cont de Insta unde postează ținutele trăznite ale oamenilor pe care-i întâlnește prin New York. Ok, poate am uitat că prin 2008, când a apărut primul film, Carrie nici nu știa să folosească un telefon fără butoane. Înțeleg, au trecut câțiva ani buni, dar ea era old fashion. Pe lângă asta, Carrie nici nu mai scrie. Din câte am înțeles, este co-host-ul unui podcast despre sex unde, la început, nici nu poate să vorbească liber. Carrie ajunsese modelul meu tocmai pentru că era scriitoare.

Miranda, tipa cea mai stăpână pe ea și pe carieră, nu e nimic mai mult decât o femeie nefericită, casnică, cu un puber care își lasă prezervativele folosite pe jos, un soț surd cu care nu mai face sex, se îndoapă cu dulciuri și bea de stinge.

Iar Charlotte, femeia smart, cunoscătoarea de artă, romantică și conservatoare a ajuns o femeie superficială, care încearcă să înțeleagă că fiica ei nu se consideră fată, dar totuși insistă să poarte rochii de designer.

Nici personajele secundare nu mai sunt ce au fost. Italianul gay, iubitor de modă și organizator de nunți spectaculoase, Anthony, a ajuns să aibă un soi de brutărie? Nu mai zic că Stan îl părăsește. Mă rog, aici era și mai dificil de scos de scenariu pentru că actorul chiar a murit. De Covid, parcă.

Mie îmi plăcea Sex and the City pentru că era sitcom. Niciodată nu am avut răbdare de seriale serioase. Și asta mi se pare că încearcă And just like that să fie. Un serial serios. Mai interesant mi se pare Emily in Paris. Și nici pe ăla nu am avut răbdare să îl văd. Oricum, să treci de la un serial cu episoade de 28 de minute la unul cu episoade de 40 de minute mi se pare absurd. După jumătate de oră ajung să mă plictisesc teribil. Nu se întâmplă nimic în cele 10 minute adăugate. Nu o dată am vrut să închid sau să iau o carte.

Încă o chestie pe care o iubeam era apartamentul lui Carrie. Micuț și totuși cochet, care-i oferea suficient spațiu în tot haosul ei, cu o bucătărie nefuncțională în care își depozita pantofii, un birou elegant și un pat imens pe care rar îl împărțea cu un bărbat. În And Just like that toate apartamentele sunt impecabile. Nu vezi un fir de praf, niciun fruct nu este pus la întâmplare, până și când gătesc, bucătăria strălucește de curățenie. Mi se pare că perfecțiunea asta nu e naturală. Până și să aspiri la ea pare ceva dificil.

La al 6-lea episod m-am uitat cu Andrei. Cred că a urmărit cam 10 minute, iar apoi, până la finalul episodului l-am simțit absent. Se juca ba cu țigara electronică, ba cu un elastic de păr. Țin să menționez că am văzut cu el Sex and the City cam de atâtea ori cât am văzut și Friends. Zeci. Și niciodată nu a fost atât de plictisit. După genericul de final al episodului mi-a zis că de la minutul 15 a început să își imagineze cum va fi sezonul 3 din The Witcher. Nici măcar nu am putut să-l condamn. Până și eu m-am gândit la actorul din The Witcher pe parcursul episodului.

Când am văzut că a apărut al 7-lea episod, am intrat pe HBO Go și am reluat Sex and the City de la sezonul 4. M-a acaparat imediat. Carrie care scria, Big viu și pus pe cucerit, Samantha și libidoul ei de invidiat, Charlotte în căutarea marii ei iubiri și Miranda pe propriile picioare. Acum, femeile astea pe care le iubeam, mi se par extrem de plictisite și penibile.

Țin minte cu cât entuziasm așteptam continuarea. Poate ar fi fost mai bine dacă s-ar fi oprit la al doilea film. Le-aș fi reținut altfel.