Camelia Cavadia, femeia care s-a reinventat prin scris
Nu te dezice de tine niciodată
Copilul timid salvat de literatură
Camelia a fost un copil extrem de timid până la finalul claselor primare, care trăia în umbra surorii sale mai mari. În timp ce sora ei era dezinvoltă, vorbăreață, veselă și silitoare, ea era constant copleșită de frici, plângea foarte mult; de fiecare dată când era ascultată de profesori, imediat ce era ridicată în picioare, începea să tremure.
În clasa a V-a a avut noroc de o profesoară de Română, care-i era și dirigintă. Ea a deschis-o pe Cami. A ajutat-o să găsească în ea niște lucruri pe care nici nu știa că le are: a început să meargă la olimpiade la Limba și literatura română, și-a dat seama cât de mult îi place să scrie compuneri, a început să citească mai mult
Diriginta a susținut-o de-a lungul timpului. Mama Cameliei își dorea ca fiica ei să facă ceva practic: să se înscrie la liceul sanitar ori la pedagogic, undeva unde să știe că după absolvire are o meserie. Ei bine, la finalul clasei a VIII-a, diriginta a fost cea care a dus-o pe Cami să se înscrie la filologie. După ce termina profilul ăsta putea să devină maxim profesoară, dar ea nici nu se ducea cu gândul atât de departe. Știa doar că-i place Româna și asta vrea să studieze.
Deciziile care nu-ți aparțin
Imediat după terminarea liceului, la 19 ani, Cami s-a căsătorit, iar la scurt timp, în viața ei, a apărut și un copil. Asta i-a schimbat traiectoria vieții. Toate gândurile ei s-au schimbat, în sensul în care atunci a procedat așșa cum trebuie, încercând să fie o soție și o mamă bună. A uitat de dorința ei de a scrie.
Mulți ani a simțit că viața i-a lua-o înainte, iar ea a mers în virtutea ei. În niciun caz nu a fost ea cea care a tras frânghiile. Dar acum, când privește în urmă, se simte împăcată.
La scurt timp după căsătorie și-a dat seama că partenerul ei nu îi este potrivit. A existat un moment când era gravidă în care el s-a răstit la ea și a împins-o, iar ea a văzut întreaga tragedie a situației. Atunci și-a zis: dacă lucrul ăsta se întâmplă acum, la atât de puțin timp de la începerea mariajului, s-ar putea ca lucrurile să nu fie atât de frumoase pe cât mi le-am imaginat. După acel incident au început să apară certuri care o consumau emoțional foarte tare și brusc s-a trezit un om mare, care trebuie să se descurce. Nu mai putea doar să plângă, fiindcă problemele nu se rezolvă așa. Cami mi-a mărturisit că dacă nu ar fi purtat un copil în pântec, ar fi divorțat imediat. Însă nu a trebuit să decidă doar pentru ea, ci și pentru fetița care era pe drum, iar asta i-a schimbat optica asupra situației. S-a ferit să ia o decizie radicală și a sperat că lucrurile se vor schimba.
La 20 și ceva de ani, a început să simtă că viața ei s-a închis. Nu mai avea niciun fel de perspectivă. După ce a remarcat că nu s-au produs mari schimbări, a conștientizat că dacă rămâne în acel mariaj va fi nefericită pentru tot restul vieții ei, iar toată amărăciunea se va transfera și asupra copilului și a felului în care va crește. Atunci a luat decizia de a divorța. Chiar dacă el încerca să o convingă să renunțe și îi spunea că lucrurile se vor îmbunătăți, ea a mers mai departe. Cami mi-a zis că ar fi putut crede toate cuvintele lui, dar trăise suficient cu el încât să-și dea seama că totul va rămâne exact așa cum e.
Punctul zero
Ce a urmat a fost greu, pentru că nu și-a imaginat niciodată că va deveni o mamă singură la o vârstă fragedă, care va trebui să se descurce singură. Se gândea că va face greșeli în creșterea fetiței. A fost un cumul de emoții pe care a trebuit să le depășească.
Și-a dat seama că după despărțire va fi din nou stăpână pe ea. Voia să revină într-un punct zero, în care să simtă că viața este deschisă în continuare și că în fața ei se va întinde un evantai de posibilități din care să poată alege orice. Atunci a simțit că a fost puternică în adevăratul sens al cuvântului. Decizia pe care a luat-o a fost exact ce trebuia atât pentru ea, pentru copil, inclusiv pentru fostul ei soț.
După ce și-a finalizat studiile, Camelia a lucrat în comunicare. A fost PR la ProTv și Antena1. Meseria ei i-a cerut constant să scrie, doar că mereu a făcut-o după niște reguli, după niște rigori. A conceput comunicate de presă, tot felul de texte, a făcut interviuri. Dar fiecare trebuia scris după reguli jurnalistice, nu așa cum ai fi scris o poveste.
Ulterior și-a deschis un blog unde a început să recomande cărți. Atunci au apărut primele texte în care chiar și-a lăsat amprenta. Inițial s-a temut de opiniile cititorilor, dar cu cât trecea timpul și publica mai multe articole, își dădea seama că nu se întâmplă absolut nimic dacă se expune prin scris, din contră, chiar îi dă încredere.
Scrisul ca reinventare
După un timp, cei de la Adevărul au demarat o colecție de povestiri despre bunici și au invitat-o și pe Camelia să scrie. A povestit atunci despre mamaia Aurica, bunica ei, pe care a iubit-o într-un mod plenar. Era o făptură inocentă care ajungea să facă tot felul de prostioare: dădea lucruri din casă, era păcălită la bani. Imediat după ce materialul i-a fost publicat, un prieten a sunat-o și a întrebat-o de ce nu se apucă să scrie proză scurtă. A fost surprinsă că acelei persoane chiar i-a plăcut ce a citit.
A fost pentru prima dată când Cameliei i-a încolțit în suflet ideea de a scrie pentru un public. Dar din cauza neîncrederii cu care a trăit întotdeauna, și-a zis: Cine sunt eu să scriu cărți? Și a plasat, din nou, această dorință pe ultimul loc.
Scrisul a urmărit-o toată viața, începând cu jurnalele pe care le-a ținut în copilărie până la romanele scrise la maturitate. Era o nevoie, un vis neîmplinit. Nu s-a gândit niciodată că vrea să se apuce de scris cu scopul de a fi publicată.
A simțit însă trecerea anilor și a conștientizat că viața ei este prea scurtă ca să nu facă ceea ce iubește cu adevărat. Așadar, Camelia a început să scrie la 44 de ani. Mulți oameni au întrebat-o dacă nu regretă că nu a început să facă asta de la o vârstă mai mică. Într-un fel se bucură că și-a început această carieră mai târziu.
Nu aș fi scris cărțile pe care le-am scris fără experiența și bagajul emoțional pe care le aveam în acel punct.
Scrisul a apărut efectiv când și-a pus întrebări legate de viața ei și de lucrurile pe care i-ar fi plăcut să le facă și pentru care nu a găsit curaj. Jobul îi ocupa prea mult din viață, iar bucuria de la serviciu începuse să se mai stingă. Și-a dat seama atunci că simțea nevoia să facă ceva pentru sufletul ei. A început să se gândească mai mult la ea și la nevoile pe care le avea.
Întotdeauna Camelia a fost definită prin munca ei. Lua din timpul ei de somn, de odihnă, de răsfăț și acoperea fiecare rol pe care-l avea în viața de zi cu zi: femeie de carieră, mamă, scriitoare. Nu conta că asta însemna să doarmă doar câteva ore pe noapte.
Camelia își reproșează, din când în când, că nu a stat suficient de mult cu fiica ei, că în perioada în care era adolescentă nu a înțeles-o mai bine. I se pare minunat că în acest moment, fiica ei are 32 de ani și poate vorbi cu ea deschis toate aceste lucruri. Se simte înțeleasă. Deja de ani de zile sunt atât de bune prietene, sunt două suflete care s-au înțeles în plenitudinea sentimentelor pe care le-au trăit de-a lungul timpului. Datorită acestui lucru, Camelia nu se mai judecă atât de aspru.
Relația cu copilul meu și scrisul sunt cele mai mari realizări ale mele.
Acum, alături de partenera sa, Alina Sin, și câteva prietene foarte apropiate, are propria firmă de comunicare, căreia îi dedică o mare parte din timp. Iar scrisul este sursa ei de energie, e un lucru la care nu va renunța niciodată.
Apoi întâlnirile cu cititorii îi încarcă bateriile. S-a întâmplat de nenumărate ori să aibă momente în care să se simtă dărâmată și să primească câte un mesaj de la cineva care i-a citit cărțile, iar asta să-i schimbe toată starea. Niciodată nu și-a imaginat că cineva îi va spune: Sunteți scriitoarea sufletului meu. Sau: mi-ați schimbat viața cu cartea dumneavoastră. Sau: Mă înțeleg mai bine de când v-am citit. I se pare fascinant că aceste lucruri vin de la niște oameni pe care nu-i cunoaște, care au totuși deschiderea de a-și pune sufletul pe tavă și poate chiar de a împărtăși cu tine un lucru tainic.
În momentul de față, Camelia este pentru prima dată mulțumită de ea exact așa cum e și de locul în care se află. Scrisul și munca ei de zi cu zi o definesc, are relații de prietenie și familie mult mai sincere și mai strânse. Nu o să uite niciodată toate momentele în care și-a zis că nu e suficientă, că nu se pricepe la nimic, că e incapabilă, că nu e puternică, că nu e aia sau cealaltă. Momentele în care nu a fost mai blândă cu ea.
Orice om are sămânța lui de dumnezeire în suflet, pe care e bine să nu o piardă. Singurul lucru pe care îl poți face este să ai mai multă încredere în tine și în pasiunile tale. Urmează ceea ce ești, nu te întoarce singur împotriva ta.
Camelia s-a împăcat cu fetița slabă, emotivă, care plânge din cel mai mărunt lucru, nu vrea să o schimbe, asta o definește și este conștientă că atunci când e cu adevărat nevoie, în situații mai grave, se transformă într-o femeie puternică. Întotdeauna a încercat să nu se piardă pe ea. De fiecare dată când a dorit să devină altcineva, nu a fost bine. Important e să te asculți și să te duci în zona care crezi că e potrivită pentru tine, indiferent de ce zic oamenii.
Mult timp Camelia a simțit că nu intră în lumea femeilor puternice, acele femei încrezătoare care atunci când intră într-o încăpere o luminează, pe care le admiri dintr-un colț întunecat. Și-a dat seama că și dacă ar încerca să se erijeze într-o astfel de femeie, ar fi total fals, deloc natural. Așa că și-a rămas fidelă, s-a înțeles, s-a asumat și nu s-a dezis niciodată de ceea ce e.
