Atunci când durerea nu este doar în mintea ta

La aproape 26 de ani am fost diagnosticată cu o boală care provoacă dureri mai mari decât cele din timpul unui infarct, o boală care afectează între 5 și 10% dintre femei, o boală pentru care nu există tratament și care duce la infertilitate.

„Endometrioza a început să își arate colții”, a spus doctorița în timp ce se uita pe fișele medicale. Stăteam pe scaunul din fața ei, cu picioarele apropiate și frământându-mi mâinile între ele.

Nu pot să zic că m-a surprins diagnosticul. De mai bine de doi ani și jumătate bănuiam că m-aș putea încadra în acel deloc mic procent de femei care suferă de această boală.

Endometrioza este o afecțiune cronică în care țesutul similar endometrului – mucoasa care căptușește uterul – crește în afara acestuia, afectând adesea ovarele, trompele uterine și alte organe pelviene. Acest țesut reacționează la ciclul menstrual la fel ca endometrul normal, îngroșându-se, descompunându-se și sângerând în fiecare lună. Însă, spre deosebire de mucoasa uterină care este eliminată în timpul menstruației, acest țesut ectopic nu are unde să se elimine, ceea ce duce la inflamație, formarea de aderențe și chisturi, provocând dureri intense și, de cele mai multe ori, infertilitate.

Simptomele endometriozei variază de la ușoare la severe și pot include dureri pelvine cronice, menstruații abundente sau neregulate, durere în timpul actului sexual și disconfort digestiv.

Cauzele exacte ale acestei boli nu sunt pe deplin înțelese, dar se crede că factori genetici, hormonali și imunologici joacă un rol important.

Nu există un tratament pentru această afecțiune, dar, teoretic, poate fi ținută sub control prin tratamente hormonale și prin operații chirurgicale.

16 ani de chin

Toată viața mea, încă de la primul ciclu, m-am confruntat cu dureri crunte la menstruație. Cu dureri atât de mari încât aveam nevoie de o combinație de calmante, masaj și pauză ca să pot face față. Dacă aveam noroc, o criză nu dura mai mult de câteva minute, dar au existat cazuri, nu puține, în care durerea mă paraliza câteva ore.

Eram în clasa a cincea atunci când m-am plâns prima dată de dureri înfiorătoare la menstruație. Țin minte că mama m-a dus la un doctor care mi-a făcut o ecografie abdominală.

„Este normal”, mi-a zis el și m-a trimis acasă.

Menstruația mi-a afectat mereu viața. Aproape lună de lună a trebuit să lipsesc de la școală. Să mă rog de profesori să mă înțeleagă, de colegi să mă ajute cu lecțiile pierdute. Nu o dată mi s-a spus că toate femeile trec prin asta și reușesc să facă față cu brio. Eu tăceam și ridicam din umeri.

Cu toate că știam că durerea nu este în mintea mea, am avut o perioadă, prin facultate, când am început să îmi pun întrebări. Durerile se intensificau de la lună la lună, așa că atunci mi-am făcut și prima programare la ginecolog.

„Totul arată bine”, mi-a spus femeia tânără pe care o vedeam printre genunchii depărtați. „Luați No-Spa când vă mai doare”, a continuat ea, iar sugestia m-a făcut să zâmbesc. Până la 18 ani încercasem mai multe calmante. Dintre toate, No-Spa mi s-a părut mereu cel mai slab.

Mi-am văzut, pe cât s-a putut, de viață. Fiecare călătorie a trebuit să fie programată în funcție de „calendar”, iar fiecare practică din facultate m-a surprins la ciclu. În una dintre excursii aproape am leșinat din cauza durerii și a cantității mari de sânge pierdute.

Un an mai târziu am cerut o altă părere medicală. Am fost la o clinică privată în orașul în care trăiesc părinții mei. Întreaga experiență a fost traumatizantă. Speculul folosit de doctoriță nu era de unică folosință, ci de metal. Fără nicio analiză, pentru dureri, mi-a prescris contraceptive.

Am luat cinci zile. În fiecare seară aveam alte simptome. Fluctuații de tensiune, scăderea bruscă în greutate, dureri de cap și, cireașa de pe tort, eram la pământ cu nervii.

Au urmat alți ani de chin după o altă serie de medici care m-au trimis acasă cu No-Spa până când, o sângerare între menstruații, m-a dus către o altă doctoriță din București. Ea mi-a văzut un chist mare pe ovarul stâng. I-am spus că nu pot și nici nu vreau tratament hormonal, așa că mi-a recomandat Normens și Omega-3.

Când suplimentele chiar îți îmbunătățesc starea

Nu am simțit vreo diferență după șase luni de Normens, dar Omega-3-ul chiar și-a făcut treaba. Acea capsulă moale luată după masă mi-a diminuat cu mult durerile. După un an de tratament, în prima zi de ciclu, mă descurcam cu un singur Nurofen, lucru care mi se părea imposibil.

Am avut parte de vreo trei ani oarecum liniștiți până când, în luna decembrie a lui 2024, au debutat restul simptomelor cauzate de endometrioză. Durerile menstruale au redevenit insuportabile. La penultima menstruație, în a doua zi, m-am simțit atât de rău încât aproape am leșinat.

Aveam senzația că cineva mă înjunghie în burtă în repetate rânduri, apoi îmi dă foc.

Pe urmă au urmat durerile în timpul contactului sexual, cele de la urinare, „crizele de burtă” care m-au luat prin surprindere pe tot parcursul lunii, oboseala cronică, „ceața” de la nivelul minții.

Mi-am făcut o programare de urgență la Regina Maria. M-a văzut o doctoriță mai în vârstă care mi-a recomandat să-mi fac toată gama de analize cu toate că pe ecografia transvaginală a remarcat endometrioza.

Inflamația provocată de boală a ieșit chiar și pe testul Papanicolau. Mi-a prescris ovule cu care m-am chinuit o săptămână și care nu au avut niciun efect și, iar, No-Spa.

„Doamnă, vă rog, calmantele acestea sunt apă de ploaie pentru durerile pe care le am. Cu Advil mă mai descurc”, i-am zis râzând nervos.

Femeia a tăiat No-Spa de pe rețetă și a scris Advil lângă. Asta și faptul că a bagatelizat durerea intensă pe care am simțit-o în timpul controlului de rutină întrebându-mă dacă așa fac și în timpul contactului sexual m-au făcut să conștientizez că nu este specializată în această boală și că trebuie să mă descurc singură.

În România avem doar doi specialiști pe endometrioză și, după ziua mea, mi-am propus să merg la unul din ei să văd ce este de făcut. Mai mult, de pe un site din străinătate, mi-am comandat și patru cărți despre această afecțiune, fiindcă la noi nu există.

Simt că trebuie să mă informez, să caut, să întreb chiar dacă nu există soluții. Majoritatea femeilor cu care am vorbit trăiesc cu boala. Sau, mai bine spus, au învățat să trăiască cu ea.

Ceea ce va trebui să fac și eu.