Când simți că pierzi controlul asupra corpului tău… vopsește-ți părul

Vara asta am intrat forțat la menopauză. Sufeream de endometrioză și adenomioză, tratamentele hormonale pe care le luam nu mai funcționau, câțiva doctori nu s-au descurcat în a-mi pune un diagnostic, așa că s-au gândit că cea mai bună soluție pentru mine este tratamentul cu agoniști și antagoniști ai GnRH.

Și am pierdut complet controlul asupra corpului meu.

Într-o seară de iulie eram în dormitor, pe întuneric, cu o mână băgam al cincilea croasant din acea zi, iar cu cealaltă mă înfundam de Pringles cu Paprika. Apoi, când am dat totul gata,  m-am dus la baie, am plâns, mi-am băgat degetele pe gât și am vomat tot.

Am ajuns să am comportamente bulimice, stări depresive și episoade de furie, modificări ale sânilor, o foame continuă și obositoare, palpitații, dureri de cap, bufeuri, insomnii, de toate.

Nu mai puteam controla nimic, așa că am început să-mi vopsesc părul. Am fost prima dată la salon la începutul lui mai. M-am dus cu gândul de a mă face blondă.

Am fost dezamăgită de rezultat, la fel și de doamna care m-a vopsit care, în loc să-și facă treaba, avea grijă să îmi spună că „freza” pe care o voiam nu se potrivește cu personalitatea mea, de parcă ne cunoșteam de o viață.

M-am întors la salon după vreo trei zile, după ce am mai încercat acasă o decolorare și a ieșit un haos.

Trei zile și trei decolorări mai târziu eram blondă, dar vârfurile mele începuseră să semene cu cele ale unei mături.

Așa că, înainte de nunta fratelui meu din iulie, m-am dus în altă parte, m-am tuns puțin mai sus de umeri, mi-am făcut breton și m-am revopsit, acasă, o nuanță mai deschisă. Mi-am luat, atunci, și o cutie de nuanțator roz, dar am zis să nu fac experimente chiar înainte de evenimentul fratelui.

Și am așteptat până m-am întors. Rozul care a ieșit era drăguț… dar mi-am dat seama că nu mi se potrivea deloc.

Iar părul meu fusese atât de agresat încât m-am gândit că poate ar fi mai bine să mă rad. Obosisem. Mă simțeam extrem de rău chiar dacă nu mai aveam durerile debilitante pelvine specifice endometriozei și adenomiozei. Mâncam la fel de mult și vomam cam de 2-3 ori pe zi.

Plângeam și de multe ori furia mă copleșea. Menopauza mă transformase într-o păpușă, eram sclava ei.

Așa că am încercat o vopsea mai închisă, o cireașă neagră, care, semipermanentă fiind, nu a ținut prea multe spălări.

Și a urmat operația, apoi perioada de recuperare.

După intervenție am reușit să slăbesc cele 4-5 kilograme pe care le-am pus vara asta, m-am îndepărtat de bulimie. Și am redevenit eu. Calmă. Fără dureri. Deci tot ce îmi doresc în acest punct este să revin la culoarea mea naturală. Și să păstrez bretonul.

De trei ori am cerut ajutor medicului la care mergeam, ultima dată m-am plâns că am avut și o sângerare care n-ar fi trebuit să apară. Și, de trei ori, mi-a zis că ne vedem în toamnă. Atunci am luat decizia să schimb tot, medicul, clinica… tot.

Și simt că a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. Acum sunt la trei săptămâni și puțin de la operația de endometrioză și histerectomie subtotală. Mă simt din ce în ce mai bine cu fiecare zi.