Anca Lungu, Prințesa Polonic, despre arta de a fi o femeie liberă
Anca Lungu a fost jurnalistă Antena 1 și a fondat blogul Prințesa Polonic, unde oferă idei de rețete pentru prinți și prințese.
Am povestit cu ea despre copilăria alături de bunici, despre ce însemnă să fii o femeie puternică și despre procesul transformării în femeie.
Cum erai în copilărie?
De la 8 luni și până aproape de vârsta de 3 ani am fost crescută cu multă iubire și răbdare de bunica maternă, care m-a descris așa: „Ancuța e tare cuminte, dar obraznică.”
„Cuminte” era utilizat cu sensul de „inteligentă” sau „cu minte”. Apoi lucrurile s-au schimbat dramatic după ce am locuit mai bine de un an la bunica paternă. Regimul foarte strict, aproape milităresc, m-a transformat total. Am trecut brusc de la democrație la totalitarism 😃
Deși n-am apucat încă să văd piesa de teatru a Alinei Șerban (este pe listă de multă vreme), îi voi parafraza titlul pentru a mă descrie pe mine începând din acel punct: am fost în cel mai propriu sens al cuvântului cel mai cuminte copil din lume.
Până la vârsta de 4 ani am locuit mai mult la bunici, unde nu aveam o cameră a mea. Dar îmi amintesc cu drag de căsuța cu pereți împodobiți cu icoane și lăicere, de serile în care mă cocoțam pe sobă de unde urmăream fascinată mâinile harnice ale bunicii Adriana. Mai punea bunica de-o alivancă, de-o mămăligă sau de turte coapte pe plită, iar pentru mine erau cele mai alese delicatese din lume.
Îmi mai amintesc de aparatul mare de radio, care avea și un pick-up cu capac de lemn. Aveam vreo 9 luni când am început să imit sunetul care anunța ora exactă, așa mi s-a povestit.
Toată viața mea și a bunicilor mei se petrecea în camera aceasta care era și bucătărie și dormitor și loc de luat masa, dar și punct de întâlnire și dezbatere pentru rude și vecini.
La scurt timp după ce m-am mutat cu părinții a venit pe lume fratele meu cu care am împărțit aceeași cameră până când m-am mutat de la ai mei. Am avut multă vreme paturi suprapuse și cel mai important, obiectul care m-a însoțit de-a lungul întregii copilării: un radio cu pick-up cu capac de lemn. De asemenea, am avut alături o colecție serioasă de viniluri cu basme și muzică.
Am fost eleva din prima bancă, de lângă catedră, mereu cu mâna sus și 10 pe linie. Un profil care mergea mână în mână cu cel mai cuminte copil din lume.
Mi-am trăit visul din copilărie timp de mai bine de 15 ani. Încă din clasa a 8 a mi-am dorit să devin jurnalist și lucrurile pur și simplu s-au legat în această direcție.
Care a fost primul tău job?
Cu două săptămâni înainte de a împlini 17 ani am prezentat prima mea emisiune în direct la Antena 1 Suceava. Eram realizator și prezentator al matinalului stației locale. Acela a fost începutul carierei mele în televiziune care a continuat timp de 15 ani.
Cinci ani am lucrat pentru televiziunea locală.
Am învățat tot ce se putea învăța: inclusiv montaj video și tot felul de detalii tehnice, după care am făcut pasul către televiziunea națională. Era pasul firesc.
La ce te gândești când auzi femeie puternică?
Pot spune că sintagma asta are un cu totul alt sens pentru mine de câțiva ani încoace, de când am început procesul de psihanaliză. Înainte mă consideram o femeie puternică și credeam că joc bine rolul ăsta.
Nu ceream niciodată ajutorul: femeia puternică trebuia să se descurce singură. Nu mă plângeam niciodată, de nimic: o femeie puternică nu trebuie să dea semne de slăbiciune. Nu vărsam lacrimi și nici nu mă înfuriam. Eram pur și simplu amorțită din punct de vedere emoțional. Eram o femeie care exista doar pe jumătate, crezând că în asta constă puterea. Am învățat între timp să cer și să apreciez ajutorul, am învățat să plâng, să-mi descarc supărarea sau frustrările, iar asta m-a ajutat să mă apropii cu adevărat de oameni.
Calitatea vieții mele a crescut atât de mult, încât nici nu mai contează dacă mă încadrez sau nu în această categorie. Cred că mult mai important e să fiu o femeie fericită.
Ce iubești la tine?
Faptul că aleg bunătatea, că îmbrățișez schimbarea și că mă bucură lucrurile mărunte.
De 7 ani lucrez la construirea inteligenței mele emoționale. Viața e mai ușoară și mult mai frumoasă atunci când e trăită conștient.
Când ai simțit că a început procesul transformării tale în femeie?
Cred că acest proces a început pentru mine odată cu perioada maternității.
Ce le sfătuiești pe femeile care sunt într-o perioadă de regăsire?
Să continue să se descopere cu multă curiozitate și empatie, să-și folosească super puterea numită „intuiție” și să îndrăznească să fie cine sunt.
Cum trebuie să fie o femeie din punctul tău de vedere?
O femeie NU TREBUIE să fie într-un anumit fel. Și cred că multe dintre noi ar fi mult mai fericite dacă s-ar împăca cu ideea aceasta.
Suntem unice și asta e super puterea noastră.
Știu că există o presiune enormă din partea societății, dar mi se pare că cea mai mare greșeală este să renunți la tine pentru a satisface niște norme sociale.
