Raisa Beicu, femeia care s-a schimbat când a început să moară
Luptă cu toate resursele posibile până în ultima secundă.
Citind, vei evolua
Raisa era un copil liber și fericit. Locuia în mediul rural, într-un sat din Moldova, unde seara aștepta vacile să treacă pe drum de la izlaz, învăța la școala din sat, se juca mult și mânca zmeură din spatele casei. Simplitatea de atunci făcea ca fericirea să fie o stare firească.
Trăia într-o casă cu livadă și curte mare, în care sufrageria se transforma seara în dormitorul pe care-l împărțea cu sora sa. Undeva lângă sobă exista o canapea extensibilă pe care ele o foloseau pe post de pat noaptea. Are amintiri legate de canapeaua-pat iarna, de unde luminile instalației din bradul împodobit se vedeau feeric. Petrecea ore în șir uitându-se la ele, imaginându-și zeci de lucruri.
Mama era cea autoritară. Le obliga să citească dacă voiau să iasă la joacă, le certa dacă nu foloseau corect tacâmurile sau dacă făceau orice mișcare ce nu respecta codul bunelor maniere. Și-o amintește ca pe o figură drastică, dar totodată foarte feminină, distinsă și frumoasă. Și-o amintește purtând o rochie albastră din satin, lungă cu bretele, mirosind a parfum scump de la oraș și citind în curte, pe sania ce ținea loc de bancă vara.
Relația cu mama a devenit mai puternică și mai onestă cu înaintarea în vârstă, când a început să conștientizeze neajunsuri, probleme, motive pentru care nu se înțelegea mereu grozav cu ea. Acum, la cei 31 de ani, Raisa îi este recunoscătoare că a fost mai dură și i-a structurat niște principii puternice, care au ajutat-o mult în viață.
Mama mereu îi spunea că modul în care arată în exterior reflectă ce este în interiorul ei. I-a repetat că trebuie să aibă grijă de ea, să fie armonioasă, puternică și echilibrată. Tot ea a asigurat-o că dacă citește și studiază o să evolueze. I-a explicat că ei, părinții, nu își permiteau marea cu sarea, așa că evoluția se putea realiza doar pe cont propriu.
Din dorința de a obținea această evoluție, Raisa a fost o elevă bună, mereu premiantă, bursieră, ulterior prima admisă la universitate cu nota 10 obținută la examenul de admitere. În copilărie, însă, învățând la țară cu mai multe clase în paralel, a fost dificil să asimileze materiile. Așa că, își petrecea weekendurile în orașul din apropierea satului lor, la Roman. Acolo mergea la meditații la o învățătoare și recupera ceea ce nu aprofunda în cursul săptămânii. Tanti Maricica a fost o figură importantă în dezvoltarea ei. Și acum când închide ochii vede duplexul în care aceasta locuia, bomboniera mereu plină, biblioteca de la etaj, trusa ei de cusut, priveliștea de la geam, scările îmbrăcate în mochetă roșie.
Lupta cu moartea
Acum, când se uită în oglindă, Raisa își iubește frumusețea și nu se referă la narcisism, ci la frumusețea ca stare firească a naturii. A avut niște ani în viață când o afecțiune și tratamentele asociate i-au mutilat frumusețea. I-au picat părul și unghiile, avea chipul desfigurat, corpul distrus de operații și dureri – toate semne ale încercării medicilor români de a descoperi natura problemei care o făcea să dispară.
S-a simțit abuzată de sistemul medical din România, unde a fost târâită prin spitale ani la rând fără a primi un diagnostic. I-au fost date tratamente greșite și agresive, a avut parte de atitudini sfidătoare și umilitoare, comportamente inadmisibile. Au fost spre finalul luptei și medici extraordinari la un spital din centrul capitalei, însă nici aceștia, blocați de sistemul autohton, nu au putut să identifice sursa răului. Încearcă și acum să își ierte țara, dar recunoaște că încă eșuează lamentabil la acest capitol. A ieșit din această relație defectuoasă plecând în Austria, unde sistemul medical a pus-o la loc pe picioare și i-a dat o nouă șansă la viață. Dacă nu ar exista familia și prietenii aici, cel mai probabil ar locui acum în Viena. Însă, oricâtă nervozitate ar avea asupra neregulilor României, ea este populată cu oamenii pe care îi iubește cel mai tare.
Raisa a devenit femeie atunci când a început să moară. Mai exact, a avut câteva luni când a știut că va muri și atunci a fost nevoită să facă rezumatul tuturor lucrurilor ratate, nerealizate. Au fost niște luni în care a conștientizat câte piese nu va mai asculta, câți oameni nu va mai putea îmbrățișa. Regreta momentele în care nu a fost sinceră, când nu a plecat la timp, când nu a zâmbit cui voia să îi zâmbească. Își imagina ce femeie ar fi putut deveni și era nervoasă că i-a fost luată peste noapte acea opțiune. Toată furia de atunci a fost cumplit de greu de controlat, însă a reușit cu ajutorul familiei și câtorva oameni apropiați să nu renunțe la a rămâne în viață. Și-a recunoscut înfrângerea, durerea, disperarea, a cerut ajutor și a vrut să facă absolut tot ce se putea uman pentru a se salva. Își spunea în gând că avea două mari opțiuni: 1. să aștepte moartea și 2. să încerce să facă tot mai multe demersuri și dacă viața avea să se încheie, va ști că măcar a încercat să elimine deadline-ul.
La câteva luni după prima vizită în Viena, a primit un diagnostic și vestea formidabilă că exista un antidot, lucruri la care spera, dar pe care nu le mai credea posibile. Acum își trăiește viața pe care în lunile acelea și le imagina simple utopii. Clipa în care medicul austriac i-a dat vestea că va trăi la loc rămâne cea mai fericită și șocantă amintire. Era alături de sora ei în spitalul AKH și voia să iasă mai repede să își sune mama care aștepta înmărmurită vestea acasă, în România. Au urmat luni de recuperare fizică și psihică. A învățat să meargă la loc, și-a sunat prietenii, a reînceput să își facă planuri într-o viață necronometrată.
De când și-a recăpătat viața, își iubește fiecare fir de păr, fiecare unghie, fiecare trăsătură din simplul motiv că nu sunt alterate de durere. Cândva, un jurnalist a spus o treabă tare frumoasă la adresa ei, care i-a rămas ca descriere desăvârșită pentru cum se autoevaluează. Spunea că “Raisa este cel mai puternic om vulnerabil pentru că a reușit să transforme fricile și vulnerabilitățile în atuuri și puteri”. Este zi de zi recunoscătoare că-și trăiește visul – visul de a fi în viață.
Arta rămâne pentru mine cea mai bună formă de vindecare.
Datorită faptului că lucrează într-un domeniu creativ, în fiecare zi face mereu altceva, singura constantă fiind că ascultă muzică aproape non-stop, citește des, cunoaște oameni noi, vizitează muzee și merge la teatru, operă și festivaluri cât de des poate. Crede că fiecare om are nevoie de o formă constantă de vindecare, iar pentru ea arta este aceasta. Când medicii din România i-au spus că mai avea doar câteva luni până când strania afecțiune îi va acapara tot corpul, Raisa a ieșit din spital alături de mama ei, s-a așezat pe bordura spitalului de pe Calea Victoriei și a început să-și repete obsesiv versurile trupei Robin and The Backstabbers:
Să fugim care încotro
Cântând pe gheața crăpată
Să ne luăm viața la mișto
De fiecare dată când pățește ceva negativ, își pune căștile și ascultă muzică, citește, merge la un muzeu și face sinapse care o ajută în soluționarea problemelor. A se curăţa prin artă este un mare privilegiu pe care ea consideră că l-a primit în viaţă. „Viața mi-a luat multe, m-a supus unor lucruri nedrepte, agresive și traumatizante. Dar toate acestea au venit la pachet cu o forță mare de a lupta, de a trăi intens arta și viața. Sunt foarte sensibilă și bucuria asta de a simți înzecit trăirile oferite de diferite forme artistice mi se pare fantastică. Cred că acolo sus, Dumnezeu mi-a oferit un pachet care să compenseze răul și să mă lase să trăiesc în cele din urmă armonios aici, pe pământ”.
În urmă cu câțiva ani, a purtat o lungă conversație pe email cu autorul ei preferat, Jonathan Franzen. La finalul schimbului de emailuri, faimosul autor a decis să accepte invitația la un festival de literatură din Iași, pe care o primea de câțiva ani, pentru a se cunoaște și personal. A fost un gest pe care Raisa nu îl va uita niciodată, mai ales pentru că venea după cumplita luptă cu moartea. A fost o reconfirmare a cât de tare merită să lupți pentru a rămâne în viață, pentru a experimenta aceste trăiri, pentru a determina un geniu în literatură să vină din SUA în România. După ce s-au întâlnit, Jonathan Franzen i-a semnat o carte pe care i-a scris „For Raisa, who is kind of a miracle.”
Din momentele de pierdere ieșim doar dacă muncim, depunem efort și nu renunțăm să credem că viața poate continua chiar și atunci când ai un ultimatum. Merită luptat cu toate resursele posibile până în ultima secundă și secunda aia pentru care lupți îți poate asigura o viață nouă.
