Villia, fata de la Românii au Talent care a cucerit o țară cu „Trec peste”

Iulia Vîlceanu sau Villia este fata de 20 de ani care a cucerit juriul Românii au Talent prin emoție și sensibilitate. Piesa ei, „Trec peste”, l-a făcut pe Smiley să apese Golden Buzz și să o trimită direct în semifinală.

Am povestit cu Iulia despre parcursul ei muzical, despre ce înseamnă „Trec peste” pentru ea, dar și despre transformarea în femeie.

Cum erai în copilărie?

Eram foarte curioasă de tot ce se întâmpla în jurul meu. Cred că aşa sunt toți copii într-o măsură şi sincer mă întristează puțin faptul că în timp ne pierdem curajul să întrebam şi a doua oară când nu înțelegem.

Cântam absolut tot timpul, inventam cântecele în limbi de asemenea inventate (cu precădere înspre pseudo-spaniolă, pe când era Enrique Iglesias la radio non-stop), făceam dans şi desen. Mereu am gravitat înspre artă.

Aveam mereu zâmbetul pe buze. Până la urma asta contează.

Cât de important este să faci ceea ce iubești?

Având în vedere că muzica este ceea ce eu iubesc și fac, aș spune că este cel mai important lucru.

Eu personal, atunci când simt că fac ceea ce iubesc, mi se pare ca toate celelalte aspecte ale vieții mele fall into place. Cred foarte mult că nu poți excela în domeniul tău, oricare ar fi acela, fără multă muncă și fără să faci anumite sacrificii în sensul ăsta.

Nu cred că poți întreține ceva pe termen lung dacă nu iubești ce faci , dacă nu te bucuri real de drum, ci doar aștepți, bătând din picior, destinația.

Care a fost primul tău contact cu muzica?

Sunt multe momente care au fost definitorii în parcursul meu cu muzica, dar nu știu să existe unul care să marcheze începutul drumului. Cumva dintotdeauna am simțit această conexiune, ea doar s-a intensificat în timp, până în punctul în care a devenit pur și simplu parte din mine, într-un mod ireversibil.

Descrie printr-un cuvânt drumul de la primul tău contact cu muzica la punctul în care te afli acum în carieră.

Încredere – ăsta cred că a fost elementul central în drumul meu către muzică (şi către mine) dar aici nu mă refer doar la prezența încrederii, ci şi la absența ei.

Când eram mică aveam o încredere aproape oarbă  în faptul că muzica este drumul meu. Știam că voi putea sa ajung departe dacă urmez această chemare.

Genul acesta de certitudine este necesar mai ales la început. Peste ani, am avut şi perioade în care simțeam că mă îndepărtez de muzică, iar ea de mine. În acele perioade cred că am înțeles cât de importantă este încrederea în tine.

Ce simți atunci când cânți?

Într-un cuvânt: tot. Simt tot. Momentele când scriu, cât și cele în care cânt sunt pentru mine cea mai pura forma de libertate pe care am cunoscut-o vreodată. Atunci îmi dau voie să fiu sinceră 100% în raport cu restul lumii.

Mă simt cel mai „eu”, poate și pentru că mereu mă redescopăr prin muzică. Experimentez un sentiment de apartenență… cred că așa l-aș descrie. Nu știu la ce aderă apartenența asta, dar așa simt mereu… Că am un rost.

Cum ai ajuns la Românii au Talent și cum te-a schimbat experiența?

Am ajuns cu greu, dar asta nu pentru că am simțit vreo piedică din exterior, chiar dimpotrivă, am avut norocul să am parte doar de încurajări. Mi-a luat destul de mult timp să mă conving pe mine însămi că, deși mereu există loc pentru îmbunătățire, at some point, you have to take the leap.

De multe ori mi-am pus în minte să particip la un talent show, la multe m-am și înscris, dar m-am răzgândit ulterior. De data asta a fost puțin altfel.

Scrisesem „Trec peste”, pe care eu am simțit-o încă din prima secundă ca fiind pur și simplu nucleul meu, atât ca artist, cât și ca persoană, în general, și m-am gândit că, dacă ar fi să mă prezint lumii pe o scenă atât de mare ca cea de la Romanii au Talent, piesa asta este cea mai bună introducere pe care aș putea să o ofer.

Sigur, după această conștientizare, au urmat clasicele momente de incertitudine în care mă decideam că de data asta voi face saltul ăsta, după care mă răzgândeam din nou, o data la câteva zile.

M-am înscris chiar cu câteva zile înainte de preselecții. Experiența care a urmat, acel Golden Buzz primit din partea lui Smiley și a lui Pavel Bartoș, mi-a dat o uriașă încredere.

După ce momentul a fost televizat și am lansat piesa și în varianta oficială pe Youtube și platformele de streaming, reacțiile oamenilor m-au copleșit. Nu credeam vreodată că o piesă atât de personală ar putea să înglobeze povestea mai multor oameni, nu doar a mea, dar I guess asta este una din multele  minuni de care este capabilă muzică: poate să ne facă instantaneu să ne simțim înțeleși și, prin prisma acestui sentiment, mai puțin singuri.

Ce pregătești pentru semifinală?

Un moment, cel puțin la fel de sincer și la fel de „eu” ca cel din etapa anterioară.

Ce ai simțit în momentul în care Smiley a dat Golden Buzz?

Am simțit un nou început. Am simțit că în acel moment viața mea s-a schimbat. Unul dintre cei mai mari artiști și compozitori din România tocmai auzise o piesa de-a mea, care înseamnă totul pentru mine, și simțit că merită un Golden Buzz.

Când și de ce ai scris piesa „Trec peste” și ce înseamnă pentru tine?

Am scris piesa în iulie, anul trecut (2023). De ce am scris-o? Pentru că nu mi-a dat de ales. E o piesă pe care am trait-o mult timp înainte să o scriu, o piesă de care am fugit mult timp, pentru că știam ca o să mă răvășească întru totul.

Așa a și fost… dar după ce am terminat melodia, am simțit că de fiecare dată când citesc versurile mă uit în oglindă și nu îmi mai e frică de faptul că oglinda s-ar putea sparge ori de faptul că nu din toate unghiurile mă văd frumoasă.

Piesa asta m-a învățat multe, dar cel mai important lucru dintre toate este faptul că fiecare experiență din viața ta conține în ea un prilej de a crește, tu doar trebuie să fii dispus să îl vezi.

Procesul de maturizare nu e mereu unul armonios, dar la sfârșitul fiecărei schimbări, când te uiți în jur, îți dai seama că ești mai mult decât erai acum o zi.

Ce simțit atunci când te uiți în oglindă?

De când am început cursurile la facultatea de Psihologie, în 2022, am început să văd lucrurile altfel în ceea ce privește propria percepție.

Dacă înainte mă gândeam deseori la lucruri pe care le-aș schimba și mult mai rar la lucruri pentru care sunt recunoscătoare, acum balanța s-a mai echilibrat. Asta pentru că am conștientizat cât de fascinanți sunt oamenii.

Când ai simțit că a început procesul transformării tale în femeie?

Cred că procesul ăsta este unul mult prea complex ca să poți să îl conștientizezi. Cred că, din acest motiv, deseori poate să genereze insecurități, pentru că simți o oarecare presiune socială să „devii” femeie, de parcă este un lucru pe care îl stabilești într-o anume zi, la o anume oră, și nu un parcurs treptat, care se întâmplă de la sine.

Cred că tocmai asta ne încetinește deseori maturizarea, pentru că simțim nevoia să „demonstrăm” că suntem femei, conform unor norme sociale, care desigur generalizează multe aspecte și creează un tipar în care unele femei se regăsesc, altele nu.

Tocmai din acest motiv am ajuns să cred că ești femeie din momentul în care nu mai simți nevoia să demonstrezi asta. Înseamnă că ai ajuns să te cunoști pe tine destul de bine încât să îți creezi propria ta definiție a acestui termen, după care să te ghidezi în viață.

Am învățat asta de la femeile din viața mea, fie că este vorba de mama ori de prietenele mele, care sunt neînfricate în căutarea lor: să fii femeie înseamnă doar să fii.