Ochelarii, singurul accesoriu de care depind

Mult timp am urât faptul că port ochelari. Însă, după paisprezece ani, ei au devenit parte din identitatea mea, mai ales după ce am învățat lecțiile pe care orice ochelarist trebuie să le știe.

Mă consider o minimalistă atunci când vine vorba de accesorii și bijuterii. Nu dețin prea multe genți, pălării, șaluri ori curele. Iar atunci când vine vorba despre bijuterii, am în caseta mea numai acele piese de care mă leagă câte o amintire, care mă fac să mă gândesc la o persoană.

Am un inel de argint pe care l-am primit cadou de la părinții mei atunci când aveam paisprezece ani, cerceii din aur și aur alb pe care-i port constant și pe care mi i-am cumpărat din banii făcuți cu colindul, atunci când aveam nouă ani, un inel din aur primit de la bunica din partea tatălui la majorat și un colier primit de la fratele meu și iubita lui în februarie, când am împlinit douăzeci și patru de ani.

Unele bijuterii le port des, dar nu depind de ele. Nu mă simt incompletă dacă nu port cerceii timp de o săptămână. Nu mă simt paralizată dacă uit inelul în cutia de bijuterii. Iar de alte accesorii, de care nici măcar nu sunt atașată emoțional, nici nu prea-mi pasă.

Totuși, există un accesoriu de care depind, fără de care nu-mi pot începe ziua, nu mai vorbesc de părăsit casa. E vorba de ochelari.

Viața mea s-a schimbat când am început să port ochelari

Atunci când eram mică aveam senzația că ochelari poartă numai oamenii bătrâni. Credeam că nu există alt model decât aceia cu ramă groasă, maro, cu lentile de sticlă, care erau atât de grei încât ajungeau să-ți deformeze nasul.

În clasele primare aveam un singur coleg care purta ochelari. Era grăsuț și bâlbâit, deci o țintă directă a glumelor băieților „șmecheri” din clasă. Faptul că a venit cu ochelari în acea zi rece de februarie a fost ca un bonus pentru cei care se ocupau doar să născocească porecle.

„Aragaz cu patru ochi” era celebrul apelativ, mai ales în acea perioadă în care rar vedeai copii cu ochelari.

Mătușile mele erau singurele persoane pe care le știam care arătau bine cu ochelari de vedere. Parcă ramele subțiri, dreptunghiulare, de metal le puneau trăsăturile chipului în evidență. Fiindcă erau tinere și drăguțe nu aduceau deloc a aragaz cu patru ochiuri.

Oricum, asta nu m-a făcut să-mi doresc să port un astfel de accesoriu medical.

Totul s-a schimbat, parcă brusc, atunci când eram în clasa a patra. Stăteam în a treia bancă și parcă nu mai vedeam înmulțirile și împărțirile de pe tablă.

Atunci m-au dus ai mei la un control. Aveam miopie. Nu erau mari dioptriile, dar rezultatele analizelor erau suficiente ca să-mi fie prescrisă o rețetă.

Am ales atunci o pereche drăguță de rame dreptunghiulare, subțiri și cu bretele roșii pastelate. Nu pot să uit ziua în care i-am ridicat și i-am pus la ochi. Toate culorile au devenit mai vibrante, imaginile mai clare. Atunci am încercat să-mi dau seama de cât timp, de fapt, nu vedeam cum trebuie.

Am fost numită „aragaz cu patru ochi” până la liceu, când acest apelativ era considerat deja o copilărie și când eram deja mulți ochelariști în clasă.

Mult timp, faptul că port ochelari mi-a dat senzația că am un handicap. Nici măcar a doua ramă pe care mi-am luat-o, care nu mai era atât de jucăușă, nu m-a încurajat.

Nu puteam să merg la piscină, nu puteam să alerg fără ca ochelarii să mă jeneze, nu puteam purta o rochie mai elegantă fiindcă aveam senzația că strică, efectiv, ținuta. Mi se părea că ies urât în poze din cauza lor. Nu mai zic vara, când nu puteam purta ochelari de soare, fiindcă vederea-mi era încețoșată.

Am încercat, prin clasa a opta și lentilele de contact, cu care nu am avut deloc o experiență plăcută.

Așa am rămas blocată după niște rame imense și în mentalitatea toxică indusă. Când se făceau poze, căutam să scap de ochelari, să-i fac să dispară. Nu știam că mă dădeau de gol urmele lăsate pe nas de pernuțe.

Eram o adolescentă ochelaristă care citea și avea note mari la școală. În ce mă transforma asta? Într-o tocilară. Ultimul lucru pe care mi-l doream.

Târziu am aflat că ochelarii de vedere pot avea și alt scop

Cred că eram în primul an de facultate când mi-am cumpărat prima pereche de ochelari care mi-au plăcut cu adevărat, care nu mă mai făceau să arăt ca o tocilară. Erau un roz închis, spre mov chiar, iar marginea de jos a ramei era argintie.

A fost pentru prima oară când n-am mai perceput ochelarii ca pe un instrument medical, ci ca pe un accesoriu.

Ochelarii completau perfect ținuta formată dintr-o fustă mini de piele, dres negru, cămașă albă și botine. Arătam chiar sexy. Un soi de intelectual sexy, iar asta a început să-mi placă.

Fiind studentă, nu-mi permiteam rame de la branduri renumite precum Vogue, Fossil sau Guess. Alegeam imitații mult mai ieftine care, de cele mai multe ori, se rupeau în mai puțin de un an.

Într-o perioadă îmi schimbam mai des rama decât adidașii. Rămăsesem cumva fidelă unui model. Cei din plastic cu rame pătrate și groase, în culori ca roșu, bordeaux, lila, uneori și negru.

Apoi, pe la 21 de ani, am schimbat stilul. Am trecut la rame subțiri, din metal, care aveau o formă ovală.

Cea mai mare dezamăgire

Fiind mioapă, cam la doi ani îmi cresc dioptriile, așa că trebuie să schimb nu doar rama, ci și lentilele. În paisprezece ani de când port ochelari, am ajuns de la -0,75 la -3,75, și asta doar la ochiul drept. La cel stâng am avut mereu dioptrii mai mici.

Așa am pățit acum doi ani. Efectiv nu mai vedeam de la distanță. Mă dureau ochii atunci când citeam mai mult de o oră și nu mă mai descurcam să mă orientez în supermarket-uri.

Am zis să merg la un control oftalmologic. Am aflat pentru prima oară că am și astigmatism din naștere la ochiul drept. Fusesem la numeroși medici și nimeni nu mi-a detectat și această afecțiune.

Pe atunci lucram ca și Copywriter într-o agenție de publicitate, așa că îmi permiteam o pereche de rame de calitate. Am ales una de la Fossil, subțire, cu marginile de sus de un roz pudrat. Am plătit pentru ei dublu decât obișnuiam să cheltuiesc, dar am zis că aceștia sigur nu se vor defecta prea curând.

Nu știam că primii mei ochelari de la un brand cunoscut vor fi și cea mai mare dezamăgire. Da, vedeam fenomenal cu ei dar, după nici șase luni, le-a căzut o bretea fără un motiv anume.

Atunci am apelat la cea mai simplă și ieftină soluție. I-am lipit. Nu știu cum sunt alți ochelariști, dar au fost multe cazuri în care am ales să-mi lipesc ochelarii decât să cumpăr unii noi. Totuși, de acea dată am fost foarte amărâtă, fiindcă făcusem o investiție. Avusesem în trecut rame achiziționate cu o sută cincizeci de lei care au rezistat mai mult timp.

Am funcționat cu ei în acel stadiu până când n-au mai putut fi lipiți. Atunci m-am dus la un cabinet oftalmologic și i-am rugat să-mi dea o ramă pe care să poată fi montate lentilele pe care le aveam deja.

Așa am migrat spre ramele negre, pe care le-am făcut acum, după ce mi-am achiziționat primii Vogue, „rame de casă”.

Acum, ochelarii au devenit parte din identitatea mea. Am ajuns să-i dau jos numai când dorm și fac duș. Nu mă descurc fără ei, dar a început să-mi placă enorm cum arăt.

Câteva sfaturi pentru ochelariștii la început de drum, pe care nu ți le spune nimeni

Cum am spus, am o experiență de paisprezece ani ca purtătoare de ochelari, așa că pot să vin cu niște recomandări pentru cei care și-au luat de curând prima pereche. Iată care sunt câteva lecții pe care le-am învățat pe propria piele:

• Caută un medic bun, fiindcă nu toți cei care au această titulatură sunt capabili să-ți pună un diagnostic corect;
• Nu „arunca” mulți bani pe rame de la un brand cunoscut până nu analizezi, verifici și compari ca să fii sigur/ă că acea pereche chiar merită;
• Nu te baza pe o singură pereche, mai ales dacă trebuie să porți permanent ochelarii. Fă-ți una de casă și una de oraș. Așa nu doar că vei alterna ramele în funcție de outfit, ci vei avea și siguranța că nu vei rămâne fără în cazul în care se rup;
• Nu te rușina de ochelari. Poartă-i cu mândrie.