Layal Murad, femeia care conduce un imperiu
Găsește ancora care îți dă energie
Nici trei sute de pagini nu i-ar fi de ajuns să povestească despre mama ei
Layal Murad, directoarea lanțului hotelier Phoenicia Holiday Resort, a fost un copil foarte cuminte, extrem de timid și tăcut. Ar fi incorect să spună că era un copil trist, pentru că a avut o copilărie frumoasă și fericită. A fost crescută în iubire, într-o familie mare care se întindea dincolo de limitele rudeniei. Tatăl ei are opt frați, și pe deasupra a și construit un imperiu care a cuprins de-a lungul anilor multe suflete. Așa a ajuns să copilărească alături de o mulțime de oameni.
Mereu își spune că a primit atât de multă iubire cât să poată da întregului pământ, pentru tot restul vieții ei, și tot i-ar mai rămâne. Însă, în multe din amintiri, era destul de singuratică. Uneori pentru că era exclusă, alteori pentru că simțea că se autoexlcude. Erau puțini oameni cu care se simțea în largul ei, puțini copii cu care îi plăcea să se joace, și de multe ori prefera să stea pe lângă adulți. Îi plăcea să asculte mai mult decât să vorbească, și să observe fiecare om care se afla în fața ei. Să le asculte vocea, să le analizeze gesturile, să le admir zâmbetele, expresiile. Iar de multe ori doar prefera să deseneze, să citească și să-și construiască propria lume.
Camera în care a crescut era mov, pentru că pe atunci asta era culoarea ei preferată. Era într-un colț al casei unde lumina bătea mereu în geamuri, în orice moment al zilei. Avea cărți în toate colțurile camerei, oriunde-ți fugea privirea. Era destul de dezordonată și mereu părea a fi un haos în cameră, dar haosul acela fusese cumva construit de-a lungul anilor, fiecare obiect reprezenta o anume trăire, un anume gând, o anume persoană, un anume pas făcut, în așa fel încât dacă cineva le-ar fi luat la rând, i-ar fi citit povestea.
Mereu și-a spus că Dumnezeu i-a trimis un înger păzitor, și a vrut ca acesta să-i fie mamă. Așa s-au cunoscut ele două. Cumva s-au iubit dinainte să se vadă. Iar când a venit timpul să facă cunoștință, au decis împreună că nu vor tăia cordonul ombilical. Au trecut 23 de ani de atunci și încă nu l-au tăiat. În acești 23 de ani, relația lor a suferit multe schimbări, cum era și normal.
Când era copil, Layal își aduce aminte că era la școală când, într-o zi, profesorul ei le-a dat să rezolve un exercițiu în care cerința spunea să tăie cuvintele care nu reprezintă zile ale săptămânii. Printre acele cuvinte se afla și cuvântul mama, iar ea, știind că nu reprezintă o zi a săptămânii, a ales totuși să nu-l taie, din simplul motiv că nu o lăsa sufletul. Asta arată nivelul de atașament care exista între ele pe atunci. Rare erau momentele în care erau supărate una pe cealaltă, iar când se întâmpla asta Layal se ura pentru că supărase un suflet atât de blând. Îi scria scrisori în care o implora să o ierte, pentru că-i era prea rușine să-i ceară iertare față in față.
Când venea vorba despre sfaturi, mama a fost dintotdeauna persoana aia care mai întâi de toate plângea odată cu tine, făcea haz de necazul tău până ajungeai să râzi cu lacrimi, înjura împreună cu tine pe cei care te-au supărat – chiar și atunci când era vina ta -, și te lăsa – uneori chiar te încuraja – să-ți manifești isteriile fără să te deranjeze. Apoi, când vedea că se liniștea furtuna din tine, îți spunea adevărul acela pe care nu voiai să-l auzi, dar într-un mod atât de blând încât n-aveai cum să nu-i dai dreptate.
Tot ea este persoana care a învățat-o ce înseamnă bunătatea, blândețea si finețea, dar totodată îmi aducea aminte mereu: Mami, dacă vreun copil dă în tine vreodată, nu sta acolo ca fraiera, dă-i și tu. Din păcate pentru ea, a uitat să menționeze că acest sfat nu se aplică și în cazul surorii lui Layal.
Pietricica fermecată
Poate părea greu de crezut, dar în copilărie jucăria ei preferată a fost o pietricică. Nu ducea lipsă de jucării, însă îi plăcea foarte mult să se joace în grădină și, într-o zi, a găsit o pietricică de care s-a îndrăgostit. Îi făcea pătuțul, o învelea în șervețele, o îmbrăca. Asta până când a găsit-o mama ei și, neștiind valoarea sentimentală pe care o avea Layal pentru acea pietricică, a aruncat-o. Și acum își mai aduce aminte din când în când de scandalul pe care l-a făcut după ce n-a mai găsit-o, de parcă încă nu i-a trecut șocul.
La școală învăța bine. În generală îi era mai greu, pentru că nu stăpânea franceză atât de bine, iar asta îi punea destul de multe piedici. Însă, printr-a VIII-a, a ajuns să aibă cele mai mari note din clasa ei.
Tatăl îi spunea mereu: Să nu cumva să vii la mine cu note de 10, că eu nu vrea să fii bună la școală, eu vreau să fii bună la viață. Sfatul pe care i l-a repetat cel mai des era: Tati, învață să cobori, din când în când, câteva trepte în mod voluntar. În acest fel nu vei cădea niciodată. Dacă te încăpățânezi să urci continuu vei obosi și vei cădea de foarte sus până foarte jos. Nu trebuie să fii mereu cea mai bună, ci suficient de bună cât să nu-ți pierzi încrederea în tine.
Puterea înseamnă sensibilitate
Layal se consideră o persoană puternică, deoarece de-a lungul vieții n-a fost pusă la încercare doar femeia din ea, ci și copilul, bărbatul, leoaica și întunericul din ea, integritatea, sălbăticia, umanitatea. Dar cu toate acestea, sensibilitatea a rămas la fel de mare, sufletul ei și-a păstrat puritatea și iubirea este la fel de sinceră și curajoasă cum era când încă nu cunoștea durerea. Asta este puterea ei, mi-a mărturisit.
Când se uită în oglindă uneori simte cum o lovesc tone de gânduri, întrebări, liste sau un simplu rezumat al zilei, în așa fel încât de multe ori, pur și simplu, nu se vede. Observă doar bucăți din ea. Vede niște bucle mari și rebele, care nu vor să o asculte. Vede genele care au scuturat rimel în jurul ochilor. Vede buzele uscate încercând să-și aducă aminte cât timp a trecut de când n-a mai băut apă. Vede un umăr pe care încearcă să-l îndrepte, dar imediat ce-și mută atenția în altă direcție, el se lasă din nou în față. Vede o vânătaie, o zgârietură sau o cicatrice și se întreabă de unde au apărut.
Apoi sunt dățile în care se vede pe ea și atât. Un întreg. Uneori îi place ce vede, alteori nu. Dar mereu se simte recunoscătoare pentru tot. Își iubește părul. Pentru că reflectă mult din personalitatea ei. Își iubește dinții. Pentru că sunt puternici și au făcut față unor cantități foarte mari de ciocolată. Își iubește tălpile. Pentru că nu se desprinde niciodată de pământ. Își iubește imaginația. Pentru că o lasă să zboare. Își iubește inima. Pentru că rezistă șocurilor și intensității la care o supune. Își iubește rațiunea. Pentru că nu se plictisește să o salveze.
Când terapia devine abuz
Am întrebat-o pe Layal dacă a fost vreodată abuzată, și ea mi-a povestit doar ultima întâmplare, cea în care terapeutul ei i-a făcut avansuri, după ce deja lucrase cu el de câteva luni. Nu își dă seama dacă faptul că este cel mai recent eveniment îl face să pară unul din cele mai puternice pe care le-a trăit sau chiar așa este.
Procesul terapeutic este în sine suficient de greu și inconfortabil. Cu atât mai mult când acesta cere ca o femeie să se pună într-o poziție vulnerabilă în fața unui bărbat. Un gest indecent în contextul ăsta, în orice mod este el făcut, este un abuz și un atac la adresa acelei femei. Și nu lasă loc de înțelegere, compasiune sau iertare. Iar cea mai prețioasă lecție pe care a învățat-o din acel episod nefericit este că uneori e ok să te dezbraci de eleganța și blândețea ta și să te aperi cu toată forța. Ceea ce ea n-a știut să facă atunci. O parte din ea nu voia să creadă că este real. O altă parte voia să-i creadă minciunile, voia să închidă ochii în fața manipulării și a poveștilor neadevărate ce-au urmat din partea lui, în încercarea sa disperată de a îndrepta situația.
O parte din ea încă îl respectă pentru binele pe care i l-a făcut până la acel moment. Devenise un stâlp de susținere. Era un sentiment plăcut să știe că nu are cum să mai cadă, pentru că exista această persoană care avea rolul de a o prinde atunci când aluneca în întunericul propriei minți și care o învăța cum să nu mai ajung în acel punct.
Cu toate că a fost tentată să-i accepte propunerea de a șterge cu buretele acea întâmplare și să continue procesul, a auzit vocea din capul ei spunându-i: Dacă nu te respecți pe tine acum, nu te vei respecta niciodată. Daca n-ai încredere în tine acum, nu vei avea niciodată. Îți vei căuta mereu puterea în ceilalți și vei lăsa frica să facă alegerile în locul tău. Așa că Layal s-a ales pe ea. I-a întors spatele și și-a văzut de drum.
Căutarea femeii ascunse
Layal crede că procesul transformării ei în femeie a început acum 4-5 ani, când cineva i-a spus că are partea masculină mai integrată decât cea feminină și că ar trebui să se apropie puțin de latura ei feminină, deoarece a ales să fie femeie în această viață și ar fi bine să descopere ce înseamnă acest lucru. Pe atunci nu înțelegea la ce se referă, cu atât mai puțin cum ar fi putut face asta. Și-a dat seama că nu avea nici măcar o idee de unde să înceapă, așa că a pornit cu pași mici în căutarea femeii din ea.
A încercat să reducă la tăcere celelalte voci și spera să o găsească pe a ei. Nu știa nimic despre ea, nu știa ce-și dorește, ce visează, ce gândește, ce-i place și ce nu, care-i sunt armele, care-i sunt punctele forte și care-i sunt slăbiciunile. De atunci se află în această călătorie. Crede că mereu va descoperi lucruri noi despre ea și despre ce înseamnă să fie femeie. Crede că magia se află în însăși acest proces.
Simte nevoia să separe foarte clar timpul liber de cel destinat muncii, de aceea înainte să iasă din casă și după ce se întoarce de la munca încearcă să alunge stresul și gândurile legate de muncă. Pentru a da randament 10 % are nevoie de creativitate și energie pozitivă, deoarece lucrează cu destul de mulți oameni. Pentru Layal este foarte importantă energia cu care lucrează și pe care o transmite mai departe clienților, iar pentru asta trebuie să aibă ea suficiente resurse cât să le transmită asta.
Găsește-ți acele ancore, acele activități care îți aduc aminte cine ești și ce ești, din ce culori ești pictată și cât de adânci îți sunt rădăcinile.
Găsește-le, agață-te de ele și nu le mai da drumul niciodată. Pentru că avem acest obicei de a considera că dacă un lucru sau o activitate nu este importanta pentru familia ta, pentru cariera ta sau pentru responsabilitățile tale, atunci acel lucru nu este prioritar. Greșit. Acela este pe primul loc în ierarhia priorităților pentru că este ceea ce ție îți dă energie să duci restul lucrurilor pe care trebuie să le faci. Și nu este nevoie să dai mai multe explicații.
Layal crede că asta este puterea adevărată: să ajungi să ai încredere în vocea din capul tău, să nu mai simți nevoia să apelezi la vocile altora. Să lași lumea să se învârtă și oamenii să aștepte. Să stai pe loc, extinzându-ți orizontul percepției, să lași tot ceea ce te punea să alergi să se îndepărteze și să primește tot ceea ce vine spre tine.
