Am stat de vorbă cu Ruxandra Burcescu, autoarea romanului „Instabil”, și am aflat ce înseamnă feminitatea pentru ea
Ruxandra Burcescu este o tânără de 34 de ani care lucrează în marketing și în zona de organizații non-profit ca manager de proiect. A urmat cursurile facultății de Comunicare și Relații Publice de la SNSPA și colaborează cu articole pentru publicații precum Republica.ro, Liternet și Dilema Veche. În 2017, a obținut un premiu la Gala Superscrieri, secțiunea articol de opinie, iar în 2018 a fost nominalizată la Premiile Presei Europene. Ruxandra spune povești. în vara lui 2021, i-a apărut, în antologia de proză scurtă Kiwi, povestirea Ursitoarele. Iar în toamna aceluiași an, a câștigat una dintre bursele de creație literară Cărturești.
Eu am cunoscut-o indirect pe Ruxandra, prin Instabil, romanul său de debut. Eram destul de plictisită într-o seară de sâmbătă. Începusem să mă gândesc la faptul că a trecut destul timp de când nu am mai citit un autor român. Am început să scanez rafturile bibliotecii. Am văzut cartea Ruxandrei așezată pe un raft, destul de sus. Nu cred că aș fi ales cartea dacă nu era recomandată de Florin Iaru, ex-profesorul ei de creative writing, ale cărui cursuri le-am urmat și eu acum ceva timp.
Am început să citesc romanul chiar în acea seară. L-am devorat. Nu știu ce m-a ținut legată de poveste. Dacă a fost misterul, legăturile familiale îmbârligate ale personajelor, atmosfera apăsătoare, peisajul rural sau dorința arzătoare de a descoperi ce se întâmplă la final. Probabil toate astea. Casa bătrânească din sătucul de lângă Giurgiu și Lorelei, personajul feminin principal, m-au dus cu gândul la Kya din Acolo unde cântă racii și la căsuța în care locuia ea.
Ruxandra Burcescu a spus o poveste atât de frumoasă încât m-a făcut să îmi doresc să descopăr cine e femeia care se ascunde în spate.
Cum era Ruxandra Burcescu atunci când era doar o fetiță?
Mama spune că atunci când venea să mă ia de la grădiniță, invariabil mă găsea jucându-mă singură într-un colț. Și asta nu pentru că aș fi fost timidă (nu eram) sau pentru că nu voiau ceilalți copii să se joace cu mine. În mod paradoxal, atunci, ca și acum, îmi făceam prieteni ușor și îi păstram. Însă, pur și simplu, simțeam o nevoie mai mare decât ceilalți de a fi singură, de a îmi inventa propriile jocuri și reguli și de a face doar ce aveam eu chef să fac.
Copilăria mea e congruentă cu niște tendințe antisociale pe care știu că le am – sfidam autoritatea, îmi plăcea la nebunie să fac farse, putem să mă joc un timp cu alți copii și, brusc, să plec în mijlocul jocului pentru că îmi venise o altă idee sau aveam chef să explorez ruine (nu duceam lipsă de așa ceva în Giurgiu). Ruinele erau preferatele mele, pe vremea aia mă uitam la Vânătoarea de comori și, apropo de job-ul de vis, eram convinsă că o să fiu exploratoare ca Sydney Fox (Tia Carrere). Cred că un an întreg am tot încercat să descopăr tunelul de sub Cetatea Giurgiu care duce la bulgari pe sub Dunăre, nu mai știu unde auzisem eu că ar exista.
De altfel, poveștile de groază, cu mistere sau cu ritualuri magice erau preferatele mele, ba chiar eram convinsă că am puteri telekinetice care se vor manifesta la un moment dat.
Camera mea era un amestec de haine, jucării și cărți întinse pe covor, în pat, pe dulapuri. După ce sora mea a crescut suficient de mult încât să vrea și ea să se joace cu păpușile, camera a suferit o transformare – de acum era împărțită pe mijloc de o graniță făcută din ciorapii mei lungi de bumbac, în încercarea de a îmi păstra un spațiu al meu. Dacă doar aruncai o privire în cameră vedeai două fetiţe jucându-se. Dar dacă stăteai câteva minute, devenea foarte clar că nu se jucau împreună ci fiecare separat pe partea ei de cameră, iar ciorapii albi ar fi putut la fel de bine să fie vama Giurgiu – Ruse. Chiar mai greu de traversat pentru că pe vremea aia contrabanda era înfloritoare, iar vameșii sensibili la recompense.
Având în vedere că mamele din Instabil, romanul tău de debut, sunt castratoare, sunt curioasă cum ai descrie relația pe care o ai cu mama ta.
O să te surprind aici, dar am o relație foarte bună cu mama. De fapt, cred că am o relație mai apropiată cu părinții decât cei mai mulți dintre oamenii pe care îi cunosc. Știu totul despre viața mea, le cer sfaturi, facem vacanțe împreună, ne jucăm boardgames, avem serile noastre de film când mă duc la Giurgiu.
Sunt privilegiată din punctul ăsta de vedere, am părinți care întotdeauna m-au înțeles și au fost foarte îngăduitori cu mine, chiar și în adolescență când tendințele mele antisociale au atins apogeul.
Iar relația asta s-a consolidat poate și datorită abordării lor pedagogice (amândoi sunt profesori de română). Niciodată nu mi-au spus nu fără să îmi explice și să îmi dea ocazia să negociez, când era cazul. Așa am învățat să cer, să argumentez și, în final, să muncesc pentru a obține. Mamele din romanul meu sunt inspirate de situații pe care le-am văzut în familia extinsă, care mi-au fost povestite de prieteni sau pe care mi le-am imaginat.
Cum a arătat primul tău job?
Aveam douăzeci și doi de ani, m-am angajat ca brand manager la o companie care se numea Egea Orbico Beauty. Asta dacă vorbim despre un job clasic, altfel am făcut promoții la țigări toată facultatea. Știu, sună ciudat că primul job a fost unul care necesită niște ani de experienţă în marketing, dar Egea era o firmă tipică anilor respectivi. Avea o structură piramidală simpatică – un director general (care era și patronul firmei), o directoare financiară (soția lui), o directoare de marketing, fetele de la brand management și băieții de la depozite. Cred că una singură dintre noi avea experiența sau pregătirea de a fi brand manager, restul eram mai mult sau mai puțin abia ieșite de pe băncile facultăților și încântate să avem un job important, chiar și cu salariul minim pe economie, că atât primeam.
Și cam asta era strategia firmei, să angajeze femei foarte tinere, care să fie atât recunoscătoare încât nici să nu le treacă prin cap să negocieze un salariu decent. Și, desigur, pe care cei doi soți să le poată teroriza constant. Se țipa, se amenința, se jignea, iar de partea cealaltă se plângea aproape în fiecare zi. Cu mine au dat-o în bară, însă. Poate pentru că aveam o situație privilegiată în care știam că pot oricând să plec și părinții mă vor susține, poate pentru că mereu am fost greu de intimidat, poate pentru că ideea de confruntare îmi provoacă o deosebită plăcere, dar la prima încercare de bully-ing, am răspuns pe măsură.
Nu m-au dat afară, au dat înapoi. Am lucrat un an acolo și chiar dacă eu nu mă confruntam cu ce se confruntau colegele mele, climatul ăla toxic mă făcea profund nefericită. Spre final eram atât de sictirită încât nu mă feream nicio secundă să-mi arăt nemulțumirea și să îi instig pe ceilalți să nu mai accepte tratamente bazate pe urlete și insulte. Am plecat după un an și ceva, fără să am vreun plan și fără să știu ce vreau să fac în continuare, dar știind ceva mult mai important: cum nu vreau să mai arate viața mea vreodată.
Descrie printr-un singur cuvânt drumul de la primul job până în punctul în care te afli acum în carieră.
Labirintic. Când am pornit la drum vedeam doar ziduri și cărări care duceau nicăieri și a fost nevoie să mă strecor printre ele, nici eu nu știu cum, ca să ajung în locul din care am plecat și să fac ceea ce am făcut toată viața, de fapt – să creez povești.
La ce te gândești când auzi femeie puternică?
Puterea vine în multe nuanțe și forme. A-ți asuma o familie, o carieră sau ambele necesită putere. A protesta pentru orice mică nedreptate sau a lăsa de la tine, uneori, de dragul armoniei, sunt ambele dovezi de putere. Cunosc femei diametral opuse ca stil de viață sau gândire și care au în comun puterea interioară.
Cred că cea mai bună definiție a puterii pentru mine înseamnă să poți spune nu, iar asta se aplică tuturor oamenilor.
Când spui nu îți reafirmi existența. Indiferent că vorbim despre un nu spus unui viciu, unui partener de viață, unui coleg, unui șef, unei situații politice sau sociale, acel nu înseamnă că nu îți cedezi dreptul de a decide, că nu-ți încătușezi împotrivirea. Puterea e libertate pentru mine.
Ce simți atunci când te uiți în oglindă?
Depinde cum mă trezesc. Dacă e după vreo ieșire în oraș, văd machiajul întins și cuta dintre sprâncene provocată de încercarea de a-mi aminti ce am făcut noaptea trecută. În general, însă, și mai ales de la o vreme încoace, caut semne ale trecerii timpului pe fața mea. Nu pot să mă împac cu ideea că, la un moment dat, vor fi gravate clar acolo. Știu că nu ar trebui să îmi pese atât de mult, dar vanitatea a fost mereu călcâiul lui Ahile pentru mine, încă de când aveam cincisprezece ani și testam diferite moduri de a mă machia (pe atunci nu existau YouTube și tutorialele).
Dincolo de toate micile imperfecțiuni pe care le vânez în oglindă, ca majoritatea femeilor din viața mea, asta e ceea ce aș schimba – modul în care timpul își lasă amprentele pe fața mea. Aș face-o impermeabilă la timp.
Ai fost abuzată emoțional/fizic vreodată?
Sunt iar într-o situație privilegiată pentru că nu am fost abuzată fizic niciodată. Emoțional, nu știu, depinde ce considerăm a fi abuz, iar asta e o linie pe care și-o trasează fiecare în funcție de cum resimte anumite situații. Spre exemplu, am fost amenințată de foarte multe ori în viața mea.
Am fost amenințată de niște șmecheri din Giurgiu cu care m-am luat la ceartă într-o seară, am fost amenințată de șoferi în trafic, am fost amenințată online de nenumărate ori și în moduri foarte creative (practic, aproape de fiecare dată când scriam câte un articol care atingea sensibilitățile unora și altora). E amenințarea un abuz emoțional? Sigur că poate să fie, dar, în cazul meu, linia nu e trasată acolo. Le-aș numi, mai degrabă, încercări de abuz.
Oamenii încearcă mereu să-și impună forța asupra altor oameni, să îi intimideze sau să le înfrângă voința, iar de aici rezultă abuzul. Doar că, în cazul meu, poate pentru că îmi place confruntarea, poate pentru că am avut și mult noroc, lucrurile astea nu au lăsat urme.
Când ai simțit că a început procesul transformării tale în femeie?
Colectiv a fost. Am un grup de prietene, aceleași din liceu, treisprezece la număr. Am trecut împreună prin toate experiențele astea, fiecare în ritmul ei, dar discutând mereu despre ele. Cum e când îți cumperi primul sutien, când te săruți prima dată, când faci prima dată sex. De fiecare dată când una dintre noi experimenta o primă dată, ne strângeam toate la cafea, ea povestea, iar celelalte ascultam și puneam întrebări după.
Universul adolescenței mele a fost unul aproape exclusiv feminin, am crescut împreună și am învățat împreună lucruri despre noi. Nu exista educație sexuală pe nicăieri, informațiile ni le luam din Bravo Girl și Cool Girl, din Sex & the City și de la părinții mai deschiși ai unora dintre noi. Mă rog, educație sexuală nici acum nu prea există, iar inițiativele sunt ucise în fașă de gloate de adulți care au pierdut orice legătură cu adolescentul interior, dar asta e altă discuție.
Revenind la procesul de transformare în femeie, cred că a fost mai simplu decât e el în mod normal, atunci când nu ai alte treisprezece fete lângă tine, dispuse să împărtășească toate detaliile, temerile și nesiguranțele. Știu că fundamental suntem siguri, dar când ai prieteni foarte buni, care îți sunt ca o a doua familie, singurătatea aia intrinsecă se diluează.
Ce le sfătuiești pe femeile care sunt într-o perioadă de regăsire?
Nu cred că o femeie ar trebui să fie într-un anume fel, nu cred în rețete de a fi și cred foarte puțin în trebuie. Sunt, în schimb, câteva lucruri în care cred cu tărie, iar prietenia este unul dintre ele. De fiecare dată când am fost într-o perioadă de regăsire sau într-o perioadă de-a dreptul proastă, m-am bazat pe prietenia oamenilor din jurul meu (iar când zic prietenie, mă refer și la prietenia cu părinții sau cu partenerul).
Uneori ai nevoie ca cineva care crede în tine să îți reamintească toate motivele pentru care merită să perseverezi. Pentru care meriți să perseverezi.
