Nora Iuga – femeia care a devenit „marea doamnă a poeziei românești”
Nu-ți pierde feminitatea
De la balet la poezie
Nora Iuga este, fără exagerare, o legendă a literaturii române, numită de multe ori „marea doamnă a poeziei” și o femeie care a cunoscut poate mai bine de jumătate dintre scriitorii pe care tot îi înveți sau i-ai tocit la școală. I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu sau George Călinescu.
Nora a avut o copilărie bogată și aventuroasă, deoarece părinții ei erau artiști: mama balerină, iar tatăl șef de orchestră. A călătorit în străinătate de la 3 ani până la 6 ani. Obișnuia să își petreacă timpul în trenuri. Așa a ajuns în Germania, Olanda, Austria, Belgia. Pentru Nora, camera ei a fost un tren din care cobora foarte rar.
Mama Norei era jumătate nemțoaică. Avea o fire severă și puțin timp pentru fiica ei. De fiecare dată când îi dădea sfaturi, le dădea pe un ton ușor de ceartă sau de morală. Nora a iubit-o foarte mult și își dorea să semene cu ea. Acum îi mulțumește pentru că educația ei a transformat-o într-un om cu un spirit al dreptății foarte accentuat. Din păcate, în cei peste 90 de ani de viață, asta i-a adus și momente mai puțin agreabile.
Mama ei nu a acceptat niciodată compromisuri, iar datorită ei, Nora se declară un om întreg în adevăratul sens al cuvântului.
Nora era nelipsită la spectacolele de la Operă. Era îndrăgostită de balet. Se visa balerină, dar mama i-a interzis total acest lucru. Era convinsă că fiica sa, cu comportamentul și temperamentul pe care îl manifesta deja la vârste fragede, o să devină o femeie ușoară. Nora nu s-a făcut balerină, dar cuvintele mamei nu au avut influență în alte zone. La bază avea mirajul scenei. Probabil de asta, mi-a mărturisit, a devenit poetă. Pentru a găsi alt fel de a apărea în public, a transformat cărțile de poezie într-un fel de scenă.
După liceu, a aplicat la Facultatea de Teatru. În juriu era Radu Beligan. A considerat că nu are potențial de actriță, că dicția ei nu corespunde standardelor și a picat-o. În 1953, și-a luat licența cu specializarea Germanistică la Facultatea de Filologie de la Universitatea din București. A lucrat la început ca profesoară, bibliografă, redactor și jurnalistă.
Atracția stă în feminitate.
Nora se consideră o femeie puternică tocmai pentru că refuză cu vehemență să fie o femeie puternică. Mi-a mărturisit că nimic nu-i este mai antipatic decât mișcarea feministă extremă. De teamă că oamenii nu înțeleg această perspectivă, preferă să țină pentru ea această opinie. Refuzul ei este organic. Nu poate să fie altfel decât e construită o femeie. Până și structura corporală, anatomia, viziunea, totul e diferit față de bărbați. Și atunci, se gândește: De ce trebuie atât de mult scandal ca să fim ca ei dacă nu putem să fim exact ca ei.
Nora crede că o parte din feminitate s-a pierdut și, dacă se pierde în totalitate, femeile pierd arma lor cea mai puternică.
Abuzul a întărit-o
Stând mai mult în casă, de fiecare dată când se simte dărâmată fizic și psihic, Nora se duce la oglinda din baie. Își mișcă trăsăturile feței în toate felurile: face figuri de fericire, de tristețe, de râs, de revoltă. Atunci constată câte măști poate să schimbe o femeie. Astfel, poate da jos de pe chip vreo 20 de ani sau, din contră, să aibă impresia că are peste 100. E ca și cum s-ar afla în fața unui culoar de oglinzi deformante. De multe ori îi vine să râdă, alteori să. Câteodată, se vede frumoasă, alteori se sperie.
În Hipodrom, ultimul ei roman, Nora a avut curajul să vorbească despre două episoade de viol prin care a trecut. De curând și-a recitit cartea și, când a ajuns la acele bucăți, i-a plăcut foarte mult atitudinea pe care a avut-o. Faptul că nu a fost atinsă în forul interior al demnității ei intime absolut deloc, ci din contră, s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Corpul ei nu a fost vulnerabil, nici călcat în picioare. A plecat din ambele momente cu fruntea sus. Acei indivizi nu au mai existat nici cât preșul de la ușă. A fost o chestie uluitoare care a întărit-o fantastic. Ei au fost cei care s-au compromis.
În fața unui act sexual, fie că este făcut cu scopul de a umili sau dintr-o plăcere foarte mare a bărbatului care nu se mai poate abține și tabără ca un animal, femeia nu ar trebui să se simtă o victimă, să se simtă anulată.
Poezia este sexualitate
Gândul la cum a început transformarea ei în femeie a purtat-o pe Nora la un eveniment care a cutremurat-o din punct de vedere senzorial. Avea 10 ani, era într-un pat extrem de larg unde obișnuia să doarmă cu bunica ei – o doamnă destul de corpolentă. Era dimineață, iar bunica era la bucătărie. Pregătea o cafea. Rămânând sigură în pat, Nora, ca orice copil care are tentația de a-și descoperi ascunzișurile corpului, a început să se pipăie pe la subțiori, pe la ceafă, pe la pulpe. Și a nimerit cu mânuța ei într-un loc care a cutremurat-o îngrozitor. A fost o senzație pe care nu o mai simțise vreodată. Și-a zis: Vai, ăsta e Dumnezeu. S-a speriat foarte tare. Așa cum eu, în viața mea nu am simțit o bucurie mai mare și o plăcere mai mare decât asta, ăsta e chipul lui Dumnezeu, care nu vrea să ni se arate altfel.
După atâta timp, având acum 91 de ani, Nora și acum poate spune că senzația aceea este Dumnezeu. Și poezia crede că tot din acea senzație vine. Poezia, pentru ea, este sexualitate. Dumnezeu este în sex.
Acum, o zi obișnuită pentru Nora este, din păcate, o zi în care cam zace, cu toate că se luptă mult și face eforturi mari să fie încă activă și lucidă. Speră să fie așa până în ultima ei zi. De asta îi este cel mai frică, pentru că nimic nu iubește din corpul ei mai mult decât creierul.
O femeie nu se pierde niciodată.
Nora crede că femeile care s-au pierdut au doar impresia asta. Nu a avut niciodată senzația că nu se mai găsește pe ea. Mai mult ca sigur că a avut unele decepții, dar mereu a avut senzația că este o învingătoare.
