Sfaturi de la scriitoarele din România: cum să-ți câștigi libertatea în scris

Sunt o cititoare împătimită. Încă din copilărie am fost așa, de când mama a încetat să-mi mai citească povești înainte de culcare și mi-am ales singură lecturile. Tot de atunci a apărut și dorința de a scrie, de a construi lumi și de a da viață personajelor. Cu timpul mi-am dat seama că este extrem de dificil să scrii liber, fără prejudecăți, fără bariere. De fiecare dată când mă așezam în fața paginii goale de Word, aveam senzația că mă izbesc cu fruntea de un zid din cărămidă austriacă. Nu puteam să formulez un paragraf coerent, cu toate că ideile erau foarte bine închegate în mintea mea.

De vreo doi ani și jumătate am început să cunosc lumea literară de la noi. Asta mică pe care o avem. Am început să stau de vorbă cu scriitorii. Nu mai zic, trăiesc cu unul sub același acoperiș de ceva timp. Am vrut să fur meseria. Reguli, stiluri, obiceiuri, crezând că astea mă vor debloca. La începutul anului am făcut un curs de Creative Writing cu Florin Iaru. Abia scriind zilnic am început să simt că se produc niște declicuri.

Am rugat 7 scriitoare de la noi (dintr-o listă foarte mare, pentru că sunt multe autoare care au reușit să ajungă la un public mare și care au o scriitură fabuloasă) să ne dezvăluie care sunt regulile lor când vine vorba de a gândi o carte.

Simona Antonescu

Regulile de mai jos le-am aflat analizând cu toată atenția cărțile care-mi plăceau și scriind la rândul meu povești care, la final, nu mi-au plăcut. Cu alte cuvinte, am învățat de la alții, mult mai buni decât mine, și din propriile mele greșeli.  

Se face cafeaua.

Momentul făcutului cafelei este ritualul care anunță inspirația că mă așez la scris și am nevoie de ea. Poate fi înlocuită cafeaua cu orice alt lucru care vă place și vă face să vă simțiți confortabil, în siguranță, într-o zonă familiară. 

Se face schița în linii generale a poveștii, ca să poți apoi eventual să amesteci momentele între ele, pentru efect.

Schița poveștii conține momentele mai importante ale acțiunii și are rolul de a-mi ușura contactul cu subiectul, pentru că odată ce încep, am tendința de a descoperi tot mai multe alte fire paralele care par mai atrăgătoare și pe care sunt tentată să le urmez, părăsind firul inițial. Nu este un lucru rău, este o dovadă că creativitatea a fost stârnită, numai că mi s-a întâmplat să mă rătăcesc într-un hățiș de ipoteze și să simt că nu mai dețin controlul poveștii, care devenise un râu ieșit din matcă. 

Se caută personajele, adică se pune carne pe scheletele inițiale, prin orice mijloace: le cauți ticuri, fobii, cea mai mare slăbiciune, cea mai mare frică, persoana pe care o admiră cel mai mult și mai ales de ce?

Fac parte dintre aceia care cred cu tărie că personajul este locomotiva poveștii. Nu este neapărat adevărat, discuția despre importanța personajelor în fața poveștii nu cred că se va sfârși vreodată. Este un aspect personal: sunt fascinată mai degrabă de personaje. De aceea citesc multă psihologie și îmi place să observ reacțiile celor din jur, să le disec comportamentele în căutarea motivațiilor ascunse. 

Răspunsul la întrebarea de ce admiră personajul meu pe, să presupunem, profesoara de geografie, vorbește mai mult despre personaj însuși decât despre doamna profesoară. Poate că o admiră pentru răbdarea cu care predă, cu toate că se îmbracă fără gust, ceea ce arată cititorului că personajul nu este superficial, ci coboară în profunzimea lucrurilor. 

Se creează scene cu scopul de a arăta trăsăturile despre care vorbeam la punctul anterior.

Ticurile verbale ale personajelor, fobiile lor, tot ceea ce face dintr-un om el însuși nu se spun direct într-o poveste, nu se enunță, ci se arată, ca și cum ai avea în mână o lanternă pe care o îndrepți către cele mai sugestive detalii. Scenele acestea care au rolul de a construi personajele vor completa șirul de scene care au rol în desfășurarea acțiunii. Faptul că eroul meu principal ocolește întotdeauna liftul și preferă să urce pe jos zece etaje nu servește la mersul înainte al evenimentelor, dar arată cititorilor că personajul este claustrofob. Claustrofobia îi mai poate modifica și alte comportamente, iar dacă voi avea răbdarea să le arăt, atunci voi stârni empatia cititorului, iar personajul va rămâne în memorie. 

Se caută fraza de început și de sfârșit.

Fraza de început este magnetul cu care atrag atenția asupra poveștii. Este promisiunea pe care o fac cititorului: ceea ce vei citi te va fermeca. De cele mai multe ori obțin acest efect prin muzicalitatea frazei. Schimb locul cuvintelor în frază, adaug sau tai comparații, înlocuiesc cuvintele cu sinonime până când totul seamănă cu un vers care cântă. Nu reușesc întotdeauna, bineînțeles, dar căutarea mi se pare minunată, mă bucură mult.

Fraza de sfârșit este cheia întregii povești. De multe ori în fraza de sfârșit se află ascuns și titlul, este sugerat foarte vag, fac o trimitere la el. Îmi plac încheierile în cerc, care aduc din nou în prim plan lucruri la care am făcut aluzie în titlu sau la începuturile poveștii. Cercul este o formă magică, oamenii se simt în siguranță în el, promite protecție, iar pentru a obține acest efect, această stare de bine, nu este necesar să vedem desenat un cerc. E suficient să forțăm creierul să și-l imagineze, închizând povestea rotund.

Ana-Maria Negrilă

O poveste este un crâmpei de viață, este o picătură de rouă pe firele de iarbă în pragul dimineții, este o insectă prinsă într-o boabă de chihlimbar. Cititorul trebuie să o simtă astfel și să se minuneze de frumusețea ei. Asta nu înseamnă, însă, că în spatele poveștii se află doar inspirație, ci și multă muncă și organizare. În special, scriitori începători au nevoie să își creeze o structură ca să se asigure că nu au lăsat nimic de-o parte sau, din contră, nu au spus mai mult decât trebuia.  Orice text, indiferent de stilului funcțional căruia îi aparține: beletristic, științific etc., trebuie să conțină doar acele elemente care îl definesc și nimic mai mult. 

În primul rând,  un text beletristic trebuie să aibă o poveste clară, care să poată fi rezumată într-un fel sau altul de cititorii cărora li se adresează. Desigur, istoria literaturii ne arată că există romane care detaliază în sute de pagini o singură zi, cele câteva clipe care îi trebuie unei persoane să coboare o scară, sau care au o structură complexă și deloc cronologică, iar acest lucru se întâmplă pentru că scriitorii au căutat întotdeauna moduri noi de a capta realitatea. Un începător în ale scrisului trebuie însă să se asigure că se descurcă întâi cu structuri mai simple, și de abia apoi să abordeze altele mai complicate.  

Un text beletristic debutează cu un eveniment menit să atragă atenția cititorului și să îl facă suficient de curios ca să continue lectura. Acest eveniment declanșează a o serie de alte evenimente înlănțuite, care îl vor conduce pe cititor, trezindu-i  curiozitatea,  până la deznodământ.  De aceea, un astfel de text se construiește în jurul unei probleme și a modului în care această problemă/ lipsă poate fi rezolvată traversând cele cinci elemente ce alcătuiesc structura unei opere epice, după cum urmează:

1. Expozițiunea stabilește contextul și punctul de la care pornește acțiunea. 

2. Intriga introduce conflictul care poate fi extern, între personaje diferite, între personajul principal și societate, sau intern, între poziția personajului și trăirile, năzuitele, acestuia. 

3. Desfășurarea acțiunii este reprezentată de o serie de evenimente la care iau parte personajele sau pe care acestea le declanșează prin gesturile/deciziile lor. 

4. Punctul culminant este momentul de maximă criză generat de interacțiunile personajelor. 

5. Deznodământul va aduce din nou o stare de echilibru, o rezolvare, o reașezare pe scara valorilor.

Dincolo de aceste elemente, textul trebuie să facă apel la sentimentele cititorului, să îi trezească nu numai curiozitatea, dar și simpatia pentru personaje, teama de a nu li se întâmpla ceva. Un element important este legat de devenirea personajelor, de modul în care acestea se schimbă pe parcursul lecturii, antrenându-l  pe cititor în acțiune și făcându-l părtaș la ea. În egală măsură însă, spațiul și timpul în care are loc acțiunea trebuie să fie bine documentate și descrise, deoarece acestea pot să explice anumite trăsături, gesturi, ale personajelor sau să le motiveze unele alegeri. 

În cazul unui text simplu, schiță sau povestire, trebuie avute în vedere și limitările impuse de numărul de pagini. Într-o povestire, accentul se va pune doar pe un personaj principal și pe foarte puține personaje secundare din cauza limitei de pagini. În plus, o serie de elemente, motivații ale personajelor, amănunte legate de spațiu și timp, îi vor fi doar sugerate cititorului, lăsând pe umerii acestuia sarcina de a completa zonele rămase libere prin informațiile pe care le-a acumulat deja din alte lecturi. Nu în ultimul rând, stilul (felul în care sunt construite frazele, ritmul lor, elementele de retorică etc.) reprezintă tușa personală a oricărui scriitor, pe care un începător va trebui să lupte să și-o creeze. 

Niciun element nu trebuie lăsat la voia întâmplării și totul trebuie să se înlănțuie într-o operă literară – personaje, locul și timpul acțiunii, momentele subiectului, stil –, adăugând la această înșiruire și impactul textului asupra unui cititor virtual, printr-o încercare de portretizare a acestuia din urmă care cade, de fapt, tot în sarcina scriitorului.  

Andreea Răsuceanu

1. Prima regulă a construcției unei povești este ca subiectul extins și acțiunea să fie cunoscute, chiar și în punctele esențiale, înainte de a începe propriu-zis redactarea. Un plan pe hârtie sau pe laptop, cu „harta” cărții, e ideal. Cu cât construcția e mai amănunțită și îți cunoști mai bine firul acțiunii, episoadele principale, deznodământul, cu atât impresia generală va fi cea a unei narațiuni coerente, pe care scriitorul o controlează în toate detaliile sale.

2. Trebuie să-ți cunoști personajele, portretul lor și principalele acțiuni trebuie notate de la bun început, în așa-numitele fișe de personaj. Interacțiunile dintre ele, dispariția lor pe parcursul poveștii sau finalitatea acțiunilor lor trebuie să fie cunoscute înainte de a te apuca de scris.

3. Detaliile sunt importante, ele pot ajuta la crearea unor legături între diferitele momente ale acțiunii sau personaje.

4. Nu deschide niciodată mai multe planuri decât poți controla, o greșeală frecventă în scrisul scriitorilor debutanți e abandonarea unor piste narative, lucru care creează impresia unei narațiuni neglijente. 

5. O regulă la fel de importantă e să poți schimba oricând cursul acțiunii sau evoluția unui personaj, pentru că schema inițială, planurile nu sunt decât orientative, chiar dacă reprezintă o condiție absolut necesară construirii unei povești. Un control prea apăsat al poveștii poate da impresia că autorul e nesigur pe subiectul și tehnica sa.

Alina Pavelescu

Nu-mi place să vorbesc despre reguli de scris. Dacă n-aș simți scrisul ca pe o formă de libertate nu m-ar fi interesat nicio clipă să scriu. Totuși, ca să construiești o poveste, cred că ai nevoie de (nu neapărat în această ordine, doar primul punct ar trebui să rămână totuși primul):

1. O idee bună de poveste.
2. O cameră doar a ta (Virginia zicea ceva și de bani, dar hai să admitem că poți înlocui banii cu o fereastră largă, prin care să se vadă, de pildă, marea).
3. O cafea aromată.
4. O pisică torcătoare, dar cuminte.
5. Timp, suficient timp doar al tău, timp în care să poți coborî (sau urca) în propria minte până la locul din care izvorăște povestea, să o veghezi până se face râu, să o urmezi până devine fluviu și să o însoțești până când, în sfârșit, ajunge să se verse în marea din fața ferestrei.

Toate celelalte ingrediente se adaugă după gust, după imaginație, experiență și pricepere. Știi că ți-a ieșit dacă, după ce ai terminat de scris, lași povestea să se răcească, apoi o încerci mai întâi pe tine. Dacă, citind-o, simți că te-ai plictisit măcar puțin sau  – se mai întâmplă – pur și simplu nu simți nimic, doar o curiozitate rece față de propria-ți operă arhitecturală, atunci nu e cazul s-o trimiți către alți cititori. Încearc-o pe următoarea, construită eventual după alte reguli. În cele din urmă, cândva, o să-ți iasă.

Cristina Vremeș

Prima mea regulă de construcție a unei povești este să nu te atașezi de propriile reguli sau formule. Dacă toată experiența de scriitor este potențial amenințată de un impuls ce contrazice bunul-simț al poveștii, al schiței ordonate, al construcției cuminți, pe etape dirijate, și dacă acel impuls promite un salt într-un necunoscut energizant, aș sfătui pe oricine să urmeze impulsul, și nu formulele bătătorite. 

În câteva ateliere de scriitură pe care le-am frecventat, întrebarea majoră ce revine de fiecare dată este what’s at stake? De ce continuăm să citim un text până la sfârșit, ce riscă un personaj sau altul, ce sacrificiu trebuie să facă, ce are de învățat? Variantele aceleiași întrebări pot continua. Deși am evitat mult timp acest fir conductor, din motive pe care nu le voi explora aici, încep să cred că este o întrebare ce ajută scriitorul să evite capcana pasajelor estetizante, descriptive, dar care nu se încheagă în jurul unui centru nervos sau conținut semnificativ.

În al treilea rând, nu aș adopta o definiție prefabricată a noțiunii de poveste. Cred că toate instanțele unei povești pot fi reluate și renegociate de fiecare dată. Personajul poate povesti naratorului, și invers. Povestea poate debuta cu sfârșitul și poate sfârși cu mijlocul. Vă trimit la un text pe care l-am citit recent, ce m-a inspirat în acest sens. Raymond Federman, Surfiction: Writing with no Restraints.

Când povestea întârzie să apară, sau scenele care o compun, sau tranziția de la un pasaj la altul, ascult Brahms sau baroc francez. Muzica activează un nu-știu-ce din demersul creativ, și îți arată încontro să o iei, ce imagine să alegi, ce ritm să impui, unde să accelerezi, unde să abandonezi. 

Povestea nu trebuie forțată de dragul unei povești, de dragul punctării unui scor, de dragul de a termina. De multe ori, se pot avansa doar frânturile unei anatomii, și nu un schelet complet al poveștii ce va fi. Personal, prefer riscul unei gestații prelungite, în care cotrobăi drumuri ce nu duc nicăieri, decât un text terminat prea devreme, și poate mutilat.

Laura Ionescu

Când am început să scriu Nu te găsesc pe nicăieri nu știam decât un singur lucru și acela era că am început să scriu. A căpătat forma unui volum de memorii mai târziu, când am avut suficient de multe capitole țesute în jurul aceleiași teme: mama și relația noastră. Practic, am deschis frigiderul, am scos ingredientele unul câte unul și, apoi, la final, m-am gândit ce rețetă pregătesc astăzi. Sună întâmplător, dar nu este – fiindcă de felul în care combini ingredientele depinde magia rezultatului final. Ca să le transformi în acea carte carte pe care o devorezi, pe care nu o lași din mână, ai nevoie să știi exact ce gust are tot ce pui în textul tău. Ai nevoie să controlezi ce faci.

Totul începe cu foarte mult citit. Câteva recomandări de memorii: Luminile Nordului – Amy Liptrot, Asta nu-ți aparține/ Părinții mei: O introducere – Aleksandar Hemon, Foame. Memoriile corpului (meu) – Roxane Gay, Cartea vieților mele – Aleksandar Hemon, Recuperarea. Ce urmează după dependență – Leslie Jamison, Învățare – Tara Westover, Dulcele bar – J.R. Moehringer. 

Ce am făcut eu când am scris, în ordine și pe sărite, și ce poți să faci și tu:

Alege-ți tema și subtemele

Am știut de la început că vreau să o văd pe mama – ca femeie, dar și în relație cu noi, fetele ei. Este scheletul întregului volum, însă dincolo de această temă se disting, mai vagi, poate altele: relația mamei cu educația, cu feminitatea, cu statul, cu boala, cu viața, cu moartea, cu ea însăși. 

Jonglează cu timpul

Structura cărții mele este liniară, cronologică, fiindcă mi s-a părut mai ușor de urmărit. Oricum, deși acțiunea e în trecuturi mai apropiate sau mai îndepărtate, interpretarea acțiunii se întâmplă acum – nu avea sens să complic lucrurile și mai mult decât am făcut-o.

Găsește-ți ritmul

Scrii nonficțiune, OK. Dar gândește totul de parcă ar fi ficțiune. Toți vrem să citim o poveste care să ne prindă și să ne țină acolo. Așa că alternează amintirea cu acțiunea, umorul cu reflexivul, epicul cu liricul – găsește ritmul potrivit. O să-l simți când recitești – atunci vezi dacă e ceva ce te împiedică sau dacă totul sună așa cum ai vrut. Ritmul, pentru mine, e parte din tensiune. O amplifică sau o domolește. 

Gândește-ți scenele

Sunt unele momente pe care ni le amintim mai în amănunt – poate fiindcă în urma lor, ceva din noi a evoluat, s-a schimbat, a înțeles ceva ce nu înțelesese până atunci. Dă-le spațiul pe care îl merită. Găsește-le locul potrivit în ritmul ales de tine – pot fi lirice, pot fi amuzante, pot fi vizuale sau reflexive. Sunt acele momente pe care cititorul tău și le va aminti bine, cum e scena în care ascultam BUG Mafia cu soră-mea și mama în bucătărie, cum e scena cu păduchii pe balcon. Sunt multe scene, de fapt. Le găsești în carte. ☺

Scrie de parcă i-ai povesti cuiva care te iubește 

Știu că nu sună a regulă de construcție. Și nici nu cred că e. Dar este regula mea de scris. Când încetează să se audă în mintea ta întrebarea „Oare ce o să creadă ceilalți despre ce am scris?”, acolo începe libertatea. Simte-te în siguranță cu textul tău, fiindcă e al tău. Scrie fără să îți pui întrebări, fără să crezi că cineva te va judeca, fără să te oprească tot ce nu poți controla. Știi ce poți controla? Povestea pe care o scrii. Așa că toarnă-ți inima în ce faci și blochează zgomotul de fundal. 

Oana David

1. Chiar dacă nu știi încă povestea propriu-zisă și nu cunoști personajele, consider că tot ar trebui să „vezi” sfârșitul. Indiferent că scrii după o schemă definită sau lași povestea să vină de la sine, pe principiul bulgărelui de zăpadă, ar trebui mereu să existe un punct strălucitor în întuneric, înspre care să te îndrepți și spre care să se rostogolească bulgărele.

2. Povestea din spate, motivațiile și istoria personală a personajelor, ce explică tot ce se va întâmpla mai târziu, este pilonul absolut pe care stă povestea. Dacă nu e stabil, se prăbușește la prima adiere.

3. Asta este o regulă pe care am învățat-o de la profesorul și redactorul meu, domnul Florin Iaru, târziu și pe propria piele, dar acum o consider absolut indispensabilă scrierii oricărei povești: orice paragraf sau frază trebuie să fie un pas înainte. Oricât ar fi de frumos și oricât ți-ar fi de trag, dacă nu înaintează povestea sau nu dezvăluie încă puțin dintr-un personaj, taie-l fără milă. Vei regreta doar atunci, nu și la sfârșit.

4. Crește progresiv tensiunea acțiunii, din moment critic în moment critic, până în punctul în care totul pare fără speranță. Este zona preferată a cititorului.

5. Știu că ceea ce urmează să spun este contrazis de multă lume, dar eu cred că textul ar trebui revăzut tot timpul, recurent, nu numai după ce ai terminat. Mai ales când ești la început. Cu cât ți se pare mai bun ceea ce lași în urmă, cu atât vei prinde mai mult curaj să înaintezi.

La sfârșit, mai presus de orice număr, vine ultima dintre reguli: scrie cu capul, dar lasă mereu o bucățică din inima ta în ceea ce scrii. Poate că nu sună prea important, ci doar romantic, dar e ca sarea în bucate. Cititorul își va da imediat seama dacă lipsește.