Simina Cernat, femeia care a stat 6 ani în Asia pentru a se regăsi
De Simina Cernat am auzit când eram în facultate, la Cluj. Stăteam la cămin atunci și îmi spusese o clientă de-a mea de la Avon că merge la o lansare de carte a unei tipe din Bacău, orașul ei natal. Fiindcă și atunci eram o mare iubitoare de cărți, am întrebat-o mai multe legat de cartea pe care o lansează. Pe scurt, mi-a zis că Simina, după o despărțire mai dificilă, a plecat în Asia să se regăsească și a scris o carte despre aventura ei. Subiectul m-a atras foarte tare. Țin minte că nu am putut să merg la lansare, dar pe la mijlocul celui de-al doilea an de facultate, după ce am ieșit dintr-o relație în care am fost abuzată emoțional, mi-am amintit de Samsara, cartea Siminei.
Eram singură în camera de cămin. Era vacanța dintre semestre și colegele de cameră încă nu se întorseseră. Am tras pe mine o pereche de blugi, o bluză, m-am încălțat cu niște teniși, mi-am pus geaca și am dat o fugă în Cărturești. Ajunsă în librărie, m-am dus direct la raftul autorilor români și am văzut cartea cu fotografia Siminei pe copertă. Am luat-o și m-am întors în cămăruța mea, unde era mereu prea cald. Am citit Samsara dintr-o suflare. Și, după 3 ani și jumătate în care mi-am schimbat radical viața, mi-am amintit de Simina și de povestea ei. I-am lăsat un mesaj pe Facebook în care am invitat-o să vorbim despre ea, despre feminitate, despre cât de mult a schimbat-o Asia. Vedeți mai jos ce a ieșit.
Ce visai să te faci când erai mică?
Când eram mică visam să fiu exploratoare și aventurieră. Cel mai mult trăiam prin romanele de aventură. Colecționam Terra Magazin și eram fascinată de munți și de orice loc îndepărtat și misterios. Uneori visam să fiu biolog, alteori veterinar, uneori scriitoare (îmi plăceau mult cărțile) și prin clasa a 6-a, deși eram măricică, obsedată de Harry Potter, voiam să devin vrăjitoare. Apoi am vrut să fiu spion, până am aflat condițiile libertății de care dispui.
A fost o perioadă în care am cochetat cu ideea de profesor universitar, dar în facultate m-au plictisit teribil academicienii, care mi se păreau toți blocați pe o idee sau pe o cercetare a lor în jurul căreia își construiau viața.
Într-un final, după ce am cochetat și cu fotografia, mi-am dat seama că vreau doar să fiu liberă să explorez în ritmul meu și liberă să încerc mai multe profesii până găsesc ce mi se potrivește. Momentan am un mic business în care organizez excursii în Himalaya. Sunt lider de grup, sunt terapeut maseur și ghid de caiac și, din când în când, mai scriu.
Cum era relația cu ai tăi?
Când eram mică, mama era destul de ocupată. Broda mileuri și mă trezeam în zori în sunetul mașinii de cusut și adormeam în același sunet metalic. O adoram și eram îndrăgostită de ea. Mi se părea cea mai minunată ființă de pe planetă, deși nu făceam împreună decât activitățile strict necesare.
Când aveam 7 ani, a plecat în Italia pe neașteptate. M-a anunțat cu o seară înainte că pleacă pentru 3 luni și mi s-a năruit lumea. De atunci a început procesul de maturizare forțată. În clasa a 7-a deja locuiam singură cu sora mea, care e mai mare decât mine cu 2 ani. La 16 ani locuiam singură, după ce sora mea a plecat la medicină, la Cluj. De atunci am o relație la distanță cu toată familia, care e împrăștiată. 22 de ani mai târziu, părinții mei locuiesc încă în Italia și sora mea la Cluj.
Când eram mică tata era mai mereu plecat prin străinătate și nu îmi amintesc multe momente apropiate cu el. A plecat și el în Italia când aveam 8 ani și ne-am văzut doar în vacanțele de vară. În ultimii ani parcă ne-am apropiat mai mult, de când m-am întors din Asia.
Cum arăta camera ta de acasă?
Țin minte și acum patul cu arcuri pe care îl împărțeam cu sora mea, apoi servanta, mileul pe televizorul alb-negru, mobilierul comunist. Când am crescut, mare parte a camerei era ocupată de un pat dublu, imens, care mă făcea să adorm instant când mă întindeam. Mai aveam un birou care ocupa restul spațiului strâmt rămas și un dulap suspendat deasupra patului, unde aveam înșirate trofee și medalii, care îmi dădeau o frică irațională că îmi vor cădea în cap, în caz de cutremur. Aveam cărți îndesate pe unde intrau, perdele galbene, un ceas mare în formă de ancoră și un tablou colorat.
Ce cărți citeai?
Orice apucam. Am terminat toată colecția de basme și povești nemuritoare din biblioteca județeană. Am citit apoi toate cărțile copilăriei, am fost fană înfocată Harry Potter și ulterior l-am idolatrizat pe Eliade. În liceu, am trecut prin autorii ruși și multă filosofie pe care în mare parte nu o înțelegeam. Citeam ca disperata, deși îmi era foarte greu să mă focusez și să stau locului. Aveam o senzație stranie că viața e prea scurtă și că vreau să citesc tot ce e de citit și că nu am destul timp, așa că dormeam cam 4 ore pe noapte și îmi era somn încontinuu. Am rămas și acum cu senzația de somn, de parcă mai am încă de recuperat, deși acum dorm minim 8 ore.
Ce fel de elevă erai?
Am terminat clasa a 8-a ca șefă de promoție și liceul cu peste 9,50. Participam la olimpiada de română, chimie și filosofie și la tot felul de concursuri. Nu învățam niciodată, nu aveam stare, dar îmi făceam temele pe fugă și aveam memorie bună.
Ce sfaturi ți-a dat mama ta ca tânără femeie?
Să nu rămân însărcinată. Haha, era o temă recurentă, mai ales în liceu, când locuiam singură, după ce sora mea a plecat la Cluj, deși eram cuminte, fără o viață socială prea intensă, uneori petreceam săptămâni întregi singură, citind, când mă întorceam de la școală. Mama a fost mereu o perfecționistă și mereu m-a împins să vreau mai mult și mai bine de la mine. Într-un fel a fost ok, m-a făcut să aspir la mai mult, pe de altă parte, uneori competitivitatea dusă la extrem nu e tocmai sănătoasă, dar sunt sigură că a făcut ce a știut mai bine. Partea cu rămasul însărcinată a funcționat, uite, nu a fost cazul nici până acum, deși fac 30 de ani în curând.
Știu că ai început viața de nomad în urma unei despărțiri dificile.
Mă despărțisem de un an când am început să călătoresc singură. Terminasem facultatea și nu știam ce să fac mai departe. Eram obosită și dezamăgită de sistemul de învățământ, voiam să călătoresc cu încetinitorul, să stau la oameni acasă și să îi cunosc în mediul lor, să devin una de-a lor. A fost mult mai ușor să fac asta singură, eram mai deschisă, mai relaxată și mai receptivă. Nu voiam să îmi spună nimeni cum să fac lucrurile, mai ales că eu tind să las mereu de la mine. A fost minunat să îmi setez propriul ritm și propriile limite.
Cum l-ai cunoscut?
Călătoream deja de un an și îmi găsisem un job la o agenție de turism în India. A intrat în biroul în care lucram, să își încarce telefonul și m-a invitat la cafea. Nu m-am dus. A insistat. Într-un final, într-o zi în care picase curentul, ne-am întâlnit din întâmplare în fața unui restaurant și am stat la un suc împreună, dacă tot nu aveam ce face. A doua zi ne-am dus într-un traseu de 5 zile pe munte.
Cât timp ați fost împreună?
4 ani, în care uneori am stat împreună, dar în care am și călătorit mult singură.
Care a fost motivul despărțirii?
Tensiuni acumulate în timp și viziuni diferite asupra lumii.
De ce ai simțit nevoia să te regăsești?
M-am implicat total în relația aia. Am crezut multă vreme că el e the one și că nu voi mai iubi așa niciodată. La final eram în bucăți, pierdută și confuză. Cred că la finalul oricărei relații care a însemnat ceva, oricine simte nevoia să se regăsească. Pe mine m-a ajutat enorm să mă apuc de caiac, de white-water și ulterior de parapantă. Nu numai că am întâlnit oameni noi, am învățat o grămadă de lucruri, dar am reușit să rămân focusată pe prezent și să nu mai plâng după trecut. Pentru mine a fost o turnură importantă acea despărțire. Am venit mai aproape de cine sunt acum și de cine am vrut mereu să fiu. Mi-am recâștigat încrederea în mine și am înțeles mai clar ce nu vreau într-o relație.
A fost abuziv?
Emoțional, da.
Ai mai ținut legătura cu el?
Mai vorbim la telefon de câteva ori pe an, dar nu ne-am mai văzut de atunci.
Când ai hotărât să pleci în Asia?
După ce mi-am luat licența. Mai fusesem de două ori înainte, dar cu cineva și pe termen scurt, câteva luni, în vacanțele de vară. De data asta plecam cu bilet one-way, singură, cu un proiect de voluntariat, în Indonezia. Experiența a fost total diferită.
Ce vârstă aveai?
22 de ani.
Cine te-a susținut moral? Dar financiar?
Prietenii și familia m-au susținut moral, deși părinții erau puțin speriați că plec singură la capătul pământului. Strânsesem bani în timpul facultății și când mi s-au terminat, am făcut voluntariat și am lucrat. Ulterior mi-am deschis un restaurant în India și apoi am început să organizez grupuri de trekking în Himalaya.
Cum te-ai pregătit pentru călătorie?
Cu mult prea mult bagaj și atât. Nu am făcut cercetări sau un plan amănunțit. Am renunțat la jumate din bagaj pe drum.
Cum a fost noaptea pe care ai trăit-o înaintea plecării?
Am dormit. Nu simțeam nimic ieșit din comun.
Te-a judecat cineva pentru această alegere?
Probabil, dar nu m-am sinchisit să cer păreri.
Ce așteptări aveai?
Nu aveam așteptări.
Ce parte a Siminei sperai să găsești peste hotare?
Speram să înțeleg mai bine lumea și propriile limite.
Ce ai învățat despre feminitate din comunitățile prin care ai trăit?
După ani de purtat în călătorie haine largi, negre și urâte, care să nu mă scoată în evidență, mi-am amintit că îmi place să port rochii, fuste și să mă simt feminină. Indiencele știu să își poarte hainele tradiționale cu grație și inspiră prin naturalețea lor. M-au inspirat mamele din Asia prin felul relaxat în care își cresc copiii.
Ce sfaturi ai primit de la femeile din triburi?
Nu am primit niciun sfat. Femeile din triburi nu prea stăteau de vorbă cu străinii, sunt timide.
Cum te-au perceput bărbații? Îmi amintesc o scenă din Samsara în care te-ai trezit cu un bărbat lângă tine care te-a cerut de soție.
Nu îmi amintesc exact despre ce scenă este vorba, dar am primit câteva cereri în căsătorie. În Asia, oamenii sunt mai copilăroși emoțional și confundă fascinația cu îndrăgostirea. Nu am luat în serios nici o cerere. Nu știu cum m-au perceput bărbații, probabil ca pe o blondă cu ochi albaștri, înaltă, calități rare prin zonele în care am călătorit, care, din motive neînțelese de ei, colindă lumea singură. Majoritatea erau curioși de mine ca om, în primul rând.
Ți-a fost frică?
Bineînțeles că mi-a fost frică. De lucruri uzuale: să nu pierd avionul, dacă nu primesc viza la timp? oare or să îmi ajungă banii? e ok direcția în care merg? oare sunt animale periculoase în zona asta? oamenii ăștia au intenții bune? mă îndrept pe drumul bun în viață? Ulterior, când am început să practic sporturi extreme, fiecare zi era plină de frică și adrenalină, mai ales cu caiacul pe ape repezi sau cu parapanta, unde fiecare mișcare greșită poate fi fatală.
Care au fost cele mai importante lecții învățate despre femei? Dar despre tine?
Nu cred că am lecții concise, pe care să le pot exprima în fraze cu subiect și predicat. Cred că toată experiența m-a transformat în cine sunt acum. O femeie mai curajoasă, mai sigură pe mine, mai bună, mai blândă față de mine și de ceilalți și mai deschisă în fața vieții.
Deși încă mai am mult de lucrat la mine, cred că sunt pe drumul de a deveni femeia care mă visam când eram mică și mă bucur că am renunțat la multe așteptări pe care le aveam față de mine și care îmi fuseseră impuse de societate și care nu mă reprezentau. Nu știu dacă am învățat ceva concret despre femei, în afară de faptul că există foarte multă competiție între noi și că îmi e foarte greu să mă apropii de ele. Activitățile pe care le practic mă înconjoară mai mult cu bărbați, în compania cărora mă simt mai relaxată. Încă sunt timidă în compania femeilor.
Cât timp a durat călătoria?
6 ani.
Ce ai simțit când te-ai întors înapoi în țară?
M-am întors, în cei 6 ani, cam o lună pe an în țară și de obicei simțeam un șoc cultural mai mare decât atunci când plecam. Oamenii mi se păreau mai posomorâți, mai distanți și totul părea incredibil de curat. Mă simt mai în largul meu în Asia și pe drum. La ai mei, simțeam că mă pot relaxa, că e bine să aibă cineva grijă de mine. Mă simțeam ca un copil.
În ce punct al vieții ai scris Samsara?
Samsara am scris-o timp de 4 ani, pe drum. Am avut texte scrise pe unde am apucat, pe șervețele, pe spatele unor facturi, în vreo 4 agende, pe laptop, unele pe blog. Am început-o la 22 de ani, când am plecat în Asia. Am avut perioade în care am scris mai puțin și perioade în care nu am scris deloc. Rareori mă trosnea inspirația și de obicei, mereu în momente inoportune. Prima parte am adunat-o pe laptop în Goa, într-o perioadă dificilă din viața mea, în care nu știam cum să gestionez problemele de cuplu, îmi asumasem responsabilitatea găsirii unei familii adoptive pentru un bebeluș de 2 luni și mi se cam terminau banii. Scrisul și cititul erau terapie pentru mine și m-au ținut la suprafață atunci. Nu îmi imaginam că va deveni o carte, simțeam doar să pun puțină ordine în textele adunate și în viață.
Am finisat cartea în Cluj, pe canapea la sora mea, de pe care nu m-am ridicat aproape deloc timp de o săptămână. Mi se propusese de către editura Cartex, mai exact de către redactorul șef, să scoatem cartea Samsara până la târgul de carte Gaudeamus și eram contra-timp. Aș fi putut aduce îmbunătățiri cărții, dar la finalul săptămânii mă săturasem de ea, de scrisul meu, de emoțiile care ieșeau la iveală recitind. De atunci o singură dată am mai deschis cartea și am citit-o.
Care a fost scopul cărții?
Când am scris, nu aveam în minte o carte. Propunerea a venit 4 ani mai târziu, din momentul în care am început să scriu. Erau momente pe care voiam să le imortalizez pe hârtie, să le pot accesa mai târziu, alteori voiam sa îmi scot din sistem anumite emoții, gânduri, obsesii și scriindu-le, parcă prindeau o alură obiectivă și mă simțeam eliberată. Alteori, scriam pentru cei dragi, să împărtășesc cu ei ce trăiesc. În câteva cazuri, voiam să îmi amintesc anumite detalii culturale trăite.
Cum a fost primită de public?
Cred că a fost primită de public destul de bine. La un moment dat a fost cea mai bine vândută carte dintre cele publicate de editură. Am avut un turneu grozav prin țară, în care am interacționat cu cititorii și m-am bucurat să primesc mesaje de la călători care au plimbat cartea mea prin lume. Pe unii i-a inspirat, alții au criticat-o. Eu m-am bucurat de tot procesul, fiind conștientă că nu e o capodoperă și că putea fi scrisă mult mai bine, doar că atât am putut la momentul respectiv și atâta vreme cât a inspirat pe unii, nu a fost o risipă de timp.
Ce a însemnat scrisul pentru tine?
Mi-au plăcut cărțile de mică și scrisul m-a ajutat să înțeleg mai bine unele momente grele și încărcate emoțional prin care am trecut. Nu mă consider scriitoare, probabil unii scriu în jurnalul personal mai mult decât am scris eu vreodată, dar îmi plac cuvintele. Scriu rar acum. Începusem la un moment dat ceva ce ar putea semăna cu o altă carte, dar nu am mai scris de mult la ea.
Știu că ai perioade lungi în care mai călătorești.
După ce a apărut Covid-ul m-am întors în România și m-am mutat la țară, în satul bunicilor, lângă Bacău. Verile am lucrat la Green Camp, lângă Nehoiu, ca ghid de caiac, șoferiță și terapeut maseur. Iernile am stat în Bacău, cu 6 câini și un motan. Am mai fost doar o lună în Nepal, câteva zile prin Europa și în rest pe munți și pe ape în România.
Cum te-ai schimbat?
Cum se schimbă toată lumea, experimentând diverse și maturizându-mă încet. Am devenit mai stabilă, caut continuitate și consistență în experiențe, în relații, în viață. Călătoresc cu scopuri mai bine definite. Îmi iau timp și încerc să învăț și să cresc pasiunile pe care le am.
Acum sunt mai puțin naivă, mai adunată și mai matură. Probabil mai curajoasă și mai focusată. Dar cred că schimbările astea se întâmplă oricui, cu vârsta. În curând fac 30 de ani și e normal să nu mai fiu aceeași ca la 20, să mă cunosc mai bine și să știu ce vreau și când e cazul să spun nu.
Cum îți câștigi banii în acest moment?
Am avut și joburi de vară, momentan sunt terapeut, maseur freelancer și în aprilie reiau excursiile în Himalaya, organizez una la Everest Base Camp, în Nepal. Nu sunt și nici nu am fost vreodată influencer. Nu am câștigat niciodată din ce scriu pe Facebook sau pe blog.
Care sunt micile tale bucurii?
Timpul petrecut în natură, felul în care mă simt după sport, întâlnirile cu prietenii, cinele cu mătușile în jurul sobei, cățeii și motanul, care mă motivează mereu să mă ridic din pat când mă mai apucă depresia.
Te-ai regăsit?
La fel de multe ori ca și atunci când m-am pierdut. E un proces continuu, nu e ceva cu finalitate.
La ce te gândești când auzi cuvintele femeie puternică?
Mă gândesc la femeile care reușesc să își păstreze zâmbetul pe buze, deși trec prin lucruri grele. Nu mă consider o femeie puternică. Sunt o persoană excesiv de emoțională și îmi pierd ușor încrederea în sine și în ceilalți. De multe ori nu știu să mă bucur de moment și simt că e sfârșitul lumii, deși, comparativ cu ce se întâmplă altor femei, eu trăiesc mici drame.
Mi se pare fascinant cum unele femei reușesc să crească copii singure, să meargă la serviciu, să gătească și să găsească timp și pentru ele. Nu știu dacă aș avea puterea să îmi asum responsabilități așa mari.
Cum vezi tu feminitatea? Dar mișcarea feministă?
Văd feminitatea ca pe o combinație de delicatețe, putere, vulnerabilitate și tot ce ține de înțelegere profundă și nurturing. Mă bucur că există mișcarea feministă și că a ajutat să pot trăi într-o perioadă în care mă simt liberă să aleg cum trăiesc. Sunt feministă în măsura în care susțin drepturile femeilor și egalitatea între sexe. Simt că ambele sexe au loc pe pământ și calități diferite, care, luate împreună și respectate, pot crea un echilibru frumos.
Ce le sfătuiești pe femeile pierdute, care vor să se regăsească după o traumă?
Să încerce să facă sport, să mănânce sănătos și să doarmă bine. Îngrijirea sănătății face minuni și e un început bun pentru vindecarea minții și a sufletului. E mai ușor să treci peste orice când te simți bine în corpul tău și îți place de tine.
