Laura Ionescu, Creative Director al agenției v8 și scriitoare: „Creativitatea e modul meu de a mă raporta la lume”

Laura Ionescu este unul din cei mai creativi oameni cu care am povestit. În urmă cu câțiva ani, am citit-o în paginile revistei DoR, iar acum trei ani, „Nu te găsesc pe nicăieri”, cartea sa de debut, m-a răvășit complet.

Am povestit cu Laura despre cum arată o zi din viața unui Creative Director, despre cât de importante sunt studiile atunci când pui bazele carierei tale, dar și despre felul în care a schimbat-o cartea pe care a publicat-o și despre procesul transformării în femeie.

Ai absolvit, în paralel, cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării și pe cele ale Facultății de Istorie. Mai mult, te-ai specializat în microistorie, cu licență și disertație despre jurnalismul de război. Cum a fost pentru tine acea perioadă?

Am fost dintotdeauna curioasă. Sunt și voi rămâne. Ca atare, studiul, în forma sa academică, mi se pare mai puțin important decât dezvoltarea laterală, dorința de a afla cât mai multe, acumularea de informații fără cadru și fără o altă miză decât pasiunea. Asta nu înseamnă că nu încurajez educația formală – dimpotrivă, chiar am și predat, o parte dintre studenții mei sunt acum în departamentul meu de creație. E doar preferința mea personală pentru tot ce este fluid, tot ce vine de la sine, tot ceea ce ne place. Iar în creație, în ceea ce facem noi, contează mult această evoluție, una care depășește băncile amfiteatrului, continuă în afara lui, nu se sfârșește niciodată.

Specializarea mea a fost propria mea alegere – am avut tot sprijinul profesorilor mei, care au apreciat pe de o parte subiectul diferit, nișat, dar și felul inovator în care am lucrat. Spre exemplu, parte din notițele mele de subsol erau fragmente din interviurile cu sursa primară, pe care le-am postat pe Soundcloud. Iar asta se întâmpla acum mai bine de 10 ani. Însă proful care mi-a coordonat licența și disertația (vă salut și vă respect!), a apreciat contemporaneitatea metodelor mele de cercetare.

Ce lecții de viață am învățat atunci? Cât de mult contează să găsești un sprijin în profesorii tăi. Cât de important e să privești unde te doare, cum e războiul, și să ajungi la propriile tale concluzii. Cât de greu ne este, de fapt, să învățăm din propriile greșeli și cât ne costă faptul că le tot repetăm.

Lucrezi de peste 16 ani în comunicare. Ce înseamnă pentru tine acest domeniu?

Am avut momente în care nu mai făceam valuri, momente în care nivelul creativității scăzuse, dar de secat, nu a secat niciodată.

Creativitatea e modul meu de a mă raporta la lume, e singurul fel în care vreau și știu să exist.

Transpare dincolo de prezentările de concept: e despre umor, e despre asocierile care te lasă mască, e despre atenția pe care o acorzi lumii din jurul tău. E despre a crea, da, dar e, în primul rând, despre a simți.

Când ești creativ, setea de altfel există în tine dintotdeauna. Poate că e chiar ceea ce te-a ajutat să supraviețuiești contextelor mai puțin fericite ale vieții tale, cum a fost și cazul meu. Mi-a fost teamă că poate voi rămâne fără idei. Dar acum nu mă mai tem. Sunt resursa mea inepuizabilă și ceea ce mă face fericită.

Ce trebuie să se afle în „bagajul” unui om de comunicare bun?

Ascultarea, pentru că de multe ori ascultăm doar ca să putem întrerupe conversația cu ceea ce vrem noi să spunem. Empatia, pentru că lucrăm cu emoții și stări. Avem nevoie să ne transpunem în pielea celorlalți – a celor din echipă, în primul rând, dar și a publicurilor la care vrem să ajungem. Atenția, pentru că acolo se ascunde forța înțelegerii lumii în care trăim, iar înțelegerea fără judecată este o mare putere.

De asemenea, ești noul Creative Director al agenției v8. Cum arată o zi obișnuită din viața unui Creative Director?

Ce îmi place la publicitate e că zilele nu sunt obișnuite și nici trase la xerox. Fiecare zi e un freestyle. Zilele mele încep cu statusul în care discutăm ce avem de făcut, vedem dacă e ceva copleșitor – rolul meu este să negociez în numele departamentului meu. Nu sunt conducătorul lor, sunt reprezentantul lor.

Sunt acolo ca să le mărunțesc fricile, ca să le dau curaj, ca să le fac rost de timp pentru idei.

Am mult sprijin din partea departamentului de Client Service, care mă ajută cu planificarea zi de zi și din partea clienților care înțeleg că ideile bune, craftul, au nevoie de timp.

De acolo, începe variațiunea pe aceeași temă. Vorbim, câteodată pe toate platformele în același timp, avem call-uri în care discutăm briefurile, facem brainstorming – îmi place să fac asta alături de echipa mea fiindcă așa ne ascuțim unii pe ceilalți și împărtășim perspective diferite de a ne raporta la probleme de business, râdem mult, ne trimitem meme-uri, TikTok-uri, facem stickere de Whatsapp, detaliem ideile, dăm feedback, primim feedback. În nicio ordine anume, în funcție de prioritate. Uman. Sunt acolo pentru fiecare dintre ei, ca om și apoi ca directoare de creație.

Știu că și scrisul joacă un rol important în viața ta. Ai semnat eseuri pentru Decât o Revistă și nu numai. De asemenea, ai publicat, acum câțiva ani, o carte răvășitoare pe care am iubit-o. Ce s-a schimbat în viața ta după ce „Nu te găsesc pe nicăieri” a văzut lumina tiparului?

De unde să încep? Cartea asta încă mai schimbă lucruri. În primul rând, mi-a arătat că viețile noastre, ale tuturor, sunt valoroase. Că te poți uita la ce ai trăit ca la un studiu de caz, că universalitatea e un teren fecund pentru conexiune, spre deosebire de atipic, de diferit, de extraordinar, care mai degrabă te izolează de ceilalți.

Cartea a adus mulți oameni în viața mea, oameni care mi s-au arătat așa cum sunt, care s-au simțit în siguranță cu mine. Mi-a pulverizat frica.

 Nu mă mai tem să mă arăt așa cum sunt, nu îmi doresc să fiu plăcută de toți. Știu că, într-o măsură, a fi contestată e ceea ce mi-a arătat că am scris ceva valoros și că, deși este greu să te concentrezi pe bine, asta va fi mereu alegerea mea. Ceea ce mă ajută să continui.

Crezi că există un „secret” ca să vinzi carte în România?

Nu cred că există un secret. Am pus suflet, atât.

Am scris o carte cum mi-ar fi plăcut să citesc, influențată fiind de scriitoare și scriitori precum Tara Westover, Katherine Boo, Michelle Zauner, Leslie Jamison, Lulu Miller, Amy Liptrot, Roxane Gay, Rebecca Solnit, Aleksandar Hemon, James Baldwin.

Știam regulile, așa că pe unele dintre ele le-am încălcat cu bună știință. Simplitatea nu e nici simplă, nici simplistă. E, din nou, o alegere. Una pe care o voi face în ceea ce scriu, în advertising și în afara lui, pentru că nu am nimic de demonstrat nimănui.

Ce am avut de demonstrat mi-am demonstrat mie însămi.

Tot legat de scris, sunt curioasă dacă mai ai un proiect în lucru.

Am, am. Dar ca să nu râdă universul de mine în cazul în care o să-mi schimb planul, de data asta nu voi da din casă.

Ce îți pot spune acum este că am început să lucrez la un text de ficțiune care urmează să apară într-o antologie indie și că sper că deadline-ul va lucra alături de mine, nu împotriva mea.

Ce simți atunci când te privești în oglindă?

Înțelegere și respect pentru copilul care a supraviețuit. Neînfricarea și curajul femeii de azi. Bucuria de a fi aici, pe aceeași planetă cu oameni care îmi plac, care mă îmbogățesc, care mă învață. Dorința de a lăsa în urma mea o lume mai bună decât cea pe care am găsit-o.

Când a început procesul transformării tale în femeie? Cine ți-a fost alături?

M-am maturizat peste noapte, după ce a murit mama.

Aveam 17 ani, dar am înțeles din prima că sunt responsabilă pentru propria viață și că nu pot da vina pe nimeni altcineva pentru ceea ce aleg. Mi-au fost alături o mulțime de femei mișto, care m-au susținut, care m-au acceptat pe deplin, care m-au văzut în potențial și care mi-au încurajat devenirea. De la profa de română din generală, la cea din liceu, la prietena cea mai bună din facultate (de nedespărțit încă, 16 ani mai târziu, salut, Andreeeaaaa), nașa mea, sora mea, Zvâc (my amazing BFF), toate prietenele alături de care am ieșit, am trăit, am dezbătut.

Femeile care au apărut în viața mea se amestecă toate într-o femeie primordială, cea care m-a învățat să mă ascult, să-mi dau credit, să continui să cresc, să-mi fac filmul, să nu mă îndoiesc de ceea ce vreau să fac, de felul în care aleg să navighez realitatea.

Ce sfat ai pentru tinerele femei care se caută?

Să exploreze teritorii de cunoaștere noi, să își aleagă bine sfătuitoarele și sfătuitorii, să nu le permită celorlalți să le erodeze încrederea în ele însele.

Să pună suflet, să facă lucrurile așa cum își doresc să le facă, chiar dacă lumea pare că ar funcționa după alte principii, să-și îngrijească propria energie, să își dea pauze.

Nu cred că se sfârșește vreodată căutarea și mai cred că asta e bine. Fiindcă plăcerea de a te găsi, din nou, și din nou, și din nou, nu se compară cu nimic altceva.

Foto (C) cover: Bogdan Dinca