Am vorbit cu Raluca Harabagiu despre nerăbdare și am aflat cum te poate încurca în dezvoltarea personală
Raluca Harabagiu este jurnalistă și scrie de ceva timp pe ralucaharabagiu.com, spațiul virtual în care adună fiecare lucru care o inspiră în viața de zi cu zi. Virtual, pe Raluca o știu de când a scris despre Zenobistele. Real, am cunoscut-o la Digital Divas. Am intrat în sala de conferințe de la Palatul Bragadiru și am văzut o femeie delicată, nu foarte înaltă, cu o frumusețe inocentă stând undeva în spate și butonând telefonul. Am abordat-o, m-am așezat lângă ea și am vorbit continuu vreo oră. Când cunosc o persoană nouă, faptul că avem subiecte comune de dezbătut e primul semn că suntem pe aceeași lungime de undă. Am vorbit atât de deschis cu Raluca încât aveam senzația că ne cunoaștem de o viață.
Așa, am ajuns să povestim despre faptul că amândouă suntem niște nerăbdătoare, despre cum ne-a încurcat sau ne-a ajutat această trăsătură de caracter de-a lungul timpului. I-am propus să aprofundăm subiectul printr-un interviu.
Când ți-ai dat seama că ai o fire nerăbdătoare?
M-am născut cu trei săptămâni mai devreme. Deci, nici în burta mamei nu prea am avut răbdare să stau. La modul conștient, cred că destul de târziu, adică abia atunci când am realizat că mai mult îmi dăunează decât mă ajută.
În cazul meu, această nerăbdare are și o conotație negativă pentru că a venit la pachet cu o doză serioasă de nesiguranță de sine, de neacceptare, de lipsă crasă de iubire față de mine însămi. M-am grăbit de multe ori să fac lucruri doar pentru că am vrut să demonstrez altora că eu pot, că nu sunt proastă, că știu, că sunt puternică.
Cine a sesizat asta prima dată?
Mai toți cei care mă cunosc mi-au spus că sunt mereu grăbită, că nu am deloc răbdare. Mi-am amintit de o întâmplare din liceu. Profesoara de română (eu fiind printre primele din clasă la materia asta, olimpică, tot tacâmul) a ținut morțiș să mă shame-uiască în fața clasei pe motiv că vorbesc prea repede (ceea ce fac tot din cauza nerăbdării mele, vreau să spun repede ce am de zis) și nu este feminin să vorbești repede. Recunosc că m-a bântuit multă vreme afirmația asta, mai ales că venea pe o bază nesănătoasă a modului în care mă percepeam: urâtă, complet lipsită de feminitate, cu ceva kilograme în plus.
Povestește-mi un moment în care lipsa de răbdarea a atras consecințe negative.
Au fost multe și, din păcate, fix în cele mai importante momente din viața mea. La Bac, la examenul de admitere, la ambele m-am grăbit să termin repede, nu mă întreba de ce, că mai aveam suficient timp, și am greșit la chestiuni extrem de banale. Am fost nerăbdătoare să termin și să știu că am luat notele pe care mi le doream, doar că lucrurile au ieșit fix pe dos.
La fel de nerăbdătoare am fost și cu procesul meu de vindecare în urma burnout-ului de care am suferit în 2016. A fost cumplit de greu și de dureros, iar graba mea de a încheia cât mai curând acest capitol nu a făcut decât să (mă) repare superficial, la suprafață. Așadar, anul trecut am trecut printr-o recidivă chiar mai urâtă decât prima experiență.
Deși nu mi-am dorit-o, a fost cumva utilă. Am început să merg la terapie unde învăț să am răbdare, să mă bucur de procesul în sine, în loc să fiu nerăbdătoare să ajung la destinație cât mai repede. Mă autoeduc să nu mai simt nevoia să dovedesc nici altora, nici mie, pentru că, așa cum spuneam mai sus, și asta îmi provoacă nerăbdarea.
Nerăbdătoare am fost și să mă întorc la job când Rita avea 6 luni. Nu am putut, din motive care nu au depins de mine, și asta mi-a adus un dezechilibru psihic și emoțional.
Mi se întâmplă uneori să reacționez prea repede, iar apoi să mă chinui singură la gândul că aș fi putut spune altceva sau aș fi putut proceda altfel.
Chiar și pe Instagram, de exemplu, mi se întâmplă să nu am răbdare să postez ceva la timpul potrivit și public fix când nu trebuie. Apoi, am rezultate mai slabe decât mi-aș fi imaginat, rezultat care îmi creează nemulțumire, frustrare etc.
Blogul tău a crescut repede și într-un timp foarte scurt. Crezi că lipsa de răbdare te-a făcut să muncești mai mult la proiectul tău?
E cu dus și întors. Din fericire, nerăbdarea asta a mea nu izvorăște doar din neajunsurile mele, ci și din părțile bune, drept care voi începe cu ele.
Sunt o persoană ambițioasă, îmi place să am rezultate, lucrez mult cu mine să devin mai bună în tot ceea ce fac. Și, înainte de episodul burnout-ului, aveam o energie demnă de invidiat. Și de care eram tare mândră pentru că era ca un motor care mă ajuta să fiu așa cum îmi plăcea să fiu. Și atunci nerăbdarea era unul dintre atuurile mele. Făceam multe într-un timp foarte scurt, adoram adrenalina aia, task-urile numeroase, deadline-urile.
Acum, la 6 ani după ce am conștientizat că sunt în burnout, mă autoeduc să păstrez un oarecare echilibru. Când ajungi foarte jos și te doare fizic când vrei să te ridici, te asiguri că nu te întorci în punctul ăla. Numai că, și ajung din nou la downs, din cauza lipsei de răbdare, mă autosabotez de cele mai multe ori.
Și, da, este adevărat că am avut șansa ca niște oameni faini să aibă încredere în mine, astfel că blogul a prins aripi chiar înainte ca eu să conștientizez foarte bine ce se întâmplă și pe cât de mulți oameni îi inspir cu ceea ce fac. Nerăbdarea mea mă ajută să fiu creativă, să caut mereu frumosul în oameni, locuri și experiențe, dar îmi pune și piedici pe parcurs. Deși sunt conștientă că am avut acest noroc de a-mi transforma pasiunea într-un business, într-o perioadă de timp destul de scurtă, și că oricum lucrurile iau mereu timp, mai ales când pornești singură aproape de la 0, chiar și așa nu știu, efectiv nu știu să am răbdare ca să am rezultatele dorite de mine.
Și toată starea asta de grabă îmi creează anxietate. E ca un cerc vicios din care nu reușesc mereu să ies. Uite, o să îți dau și un exemplu concret. În ultimele trei săptămâni, am fost destul de anxioasă tocmai pentru că nu mi-au ieșit niște planuri – atât pe plan personal, cât și în sfera profesionalului – așa cum îmi doream. Nu pentru că nu sunt bună la ceea ce fac sau pentru că nu îmi doresc suficient de mult, ci tocmai pentru că nu am răbdare ca lucrurile să se așeze în timp. Eu vreau să se întâmple acum totul.
Mă ajută mult terapia, mă aduce în prezent când nu îmi mai permit să fiu grăbită, unde aleg să trăiesc mai în tihnă.
La Digital Divas, mi-ai zis că ai sesizat că și fiica ta duce lipsă de răbdare.
Ne-a moștenit pe amândoi, pentru că nici soțul meu nu stă deloc bine cu răbdarea. Mă îngrijorează, da, pentru că deja îi dă bătăi de cap și ei. La fel ca mine, se frustrează atunci când își dă seama că se grăbește mereu, că nu are stare, că nu are răbdarea necesară să ducă la bun sfârșit o activitate sau să stea locului două secunde. Și ea vrea ca totul să se întâmple acum, nu vrea să accepte că lucrurile iau timp. Din perspectiva asta mă întristează că e la fel ca noi doi.
Altfel, din nou, așa cum mi se întâmplă și mie, nerăbdarea vine și în cazul Ritei cu părți bune la pachet. Luptă deja pentru ceea ce își dorește, trăiește din plin fiecare experiență pe care o are, iar starea aproape permanentă de nerăbdare îi hrănește curiozitatea, creativitatea, entuziasmul.
Cred că e important pentru amândouă (sau pentru toți trei) să învățăm să dozăm această stare de nerăbdare și să o direcționăm mai mult către ceea ce e pozitiv.
Povestește-mi un moment în care lipsa de răbdare a avut un efect pozitiv asupra ta?
Când mi-am dat demisia de la job (conștientizasem deja că sufăr de burnout) și ne-am mutat în Franța pentru un an de zile. Am fi plecat chiar de a doua zi dacă nu ar fi trebuit să rămânem în preaviz la joburi. A fost o decizie luată efectiv pe fugă, aveam cu totul alte planuri în acea perioadă – strânsesem banii de avans pentru a ne lua casă – dar efectiv nu am avut răbdare să plecăm cât mai curând. Atât de nerăbdători am fost că într-o zi de vineri am încheiat ultima zi de job, iar a doua zi dimineață, în Sâmbăta Mare, ne-am urcat în mașină și am pornit spre Franța.
A fost de departe una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viața mea.
Ce le sfătuiești pe femeile care se etichetează drept nerăbdătoare?
Să meargă la terapie. De fapt, asta sfătuiesc pe oricine. Să nu se învinovățească pentru asta, ci să lucreze în fiecare zi să transforme acest neajuns într-o unealtă care să fie benefică pentru ele. Să fie nerăbdătoare să spună mai des te iubesc sau să demareze un proiect care le împlinește personal și profesional deopotrivă, să fie nerăbdătoare să se dea jos din pat dimineața pentru că trăiesc cu recunoștință pentru viață, să fie nerăbdătoare, dar cu înțelegerea că nimic nu vine imediat sau ușor.
