Atunci când scapi de o greutate apăsătoare sau cum am slăbit 15 kilograme în trei luni

Când pui pe tine primele cinci kilograme nu te panichezi. Spui că nu sunt atât de multe, că le poți da oricând jos. Continui să mănânci. Se mai adaugă cinci. Îți spui că nu arăți gras, nesănătos, doar ți s-au rotunjit formele. Fără să-ți dai seama, ajungi la 30 de kilograme acumulate, iar slăbitul devine un proces dificil, de care ajungi să te ferești.

Toată viața am fost slabă, mai puțin vreo doi ani, când eram în clasa a treia și a patra. Cu toate acestea, rareori m-am perceput așa cum sunt. Încă din preadolescență am început să mă compar cu alte fete și uneori chiar cu femei în toată firea.

Mi se păreau mai slabe decât mine, deci mai frumoase.

În clasa a șasea eram deja complexată de fundul meu bombat și de coapsele groase. Aveam 1,65 înălțimea și vreo 60 de kilograme. Nu eram nici scheletică, dar nici grasă.

Am continuat să mă înalț, dar mi-am păstrat greutatea. Abia prin liceu am intrat la primul meu „regim”. Totul era despre cum arăți. Și nu, fetele nu căutau să impresioneze băieți, ci să domine alte fete.

Cu toate că aveam uniformă obligatorie, colegele își făceau pe comandă fuste ceva mai scurte, altele optau ca acestea să fie plisate ori drepte, iar pe sub sacouri purtau bluze și cămăși care mai de care mai delicate, feminine, decoltate sau scumpe.

Pe lângă toate astea, corpul era ținta „atacurilor”. Nu conta că toate eram la pubertate, că atunci aveau loc cele mai multe transformări. Pe la „colțuri” auzeai șușoteli: că una este prea grasă, că alta nu se pensează la salon, că aia este atât de slabă încât o ia vântul.

Pe lângă studiul intens, un alt subiect de pe buzele fetelor erau regimurile alimentare. Din clasa a 10-a, foarte puține fete au continuat să meargă la magazinul școlii, multe preferând să vină de acasă cu caserole de mâncare gătită.

În clasa a 12-a ajunsesem la 1,70 înălțime și 57 de kilograme. Cel puțin așa mi-a spus asistenta medicală când a trebuit să facă controlul anual. Eram mult prea slabă, dar, pentru prima dată, eram mulțumită de cum arătam.

Nu am ținut atunci un regim strict, spre deosebire de colegele mele. Nici nu m-am înfometat, fiindcă asta nu a funcționat vreodată pentru mine. Ci am ales să mănânc mai puțin cantitativ, mai des și mai slab caloric, nu neapărat mai sănătos.

Chiar dacă mama și tata îmi găteau, tot îmi mai cumpăram câte o pungă de pufuleți, câte un pachet de biscuiți sau un suc la 500 cu zahăr. Nu mai zic, mereu, de la prima oră, îmi beam cafeaua dulce.

Facultatea, cantina și pizza congelată

Unul din cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut în facultate a fost să-mi gestionez meniul. Până la 18 ani, părinții au fost cei care nu doar că mi-au asigurat hrana, dar mi-au și preparat-o.

Gătitul nu s-a numărat prin pasiunile mele, iar bucătăria comună de la cămin, unde nu aveam un cuptor și era plin de gândaci care noaptea își făceau culcuș pe cele patru ochiuri ale aragazului, nu era un spațiu îmbietor.

În primele zile am refuzat categoric să merg la cantina aglomerată, unde persista un miros acru, de borș, cu toate că eram în Cluj, iar ei nu aveau vreodată ciorbe acre în meniu. Preferam să merg la cel mai apropiat chioșc și să-mi cumpăr pufuleți și croasante.

După vreo lună am conștientizat că nu pot trăi așa, și am început să-mi fac omletă, paste și, uneori, legume cu piept de pui. Ocazional mergeam și la cantină unde alegeam piure cu șnițel și salată de varză.

Am început să îmi cumpăr pizza congelată, lipii cu salam și cașcaval și, uneori, rondele din orez pe care le mâncam cu șuncă.

În acea perioadă m-am îngrășat vreo cinci kilograme. Nu era deranjantă noua mea greutate. Oricum, am slăbit ușor și repede în vacanța de vară după primul an de facultate, când m-am întors acasă și am început să mănânc mâncare gătită.

Mi-am menținut greutatea un timp. După al doilea an de facultate, am decis să mă transfer la distanță și să mă mut în București. Primul meu job a fost cel de librar. Am lucrat într-un mall și, în două luni, mă întorsesem la 58 de kilograme.

Era un loc de muncă frumos, printre cărți, dar destul de solicitant. Petreceam majoritatea timpului în picioare, uneori căram cutii, iar în scurta pauză de masă mâncam ceva pe apucate, prea puțin ca să se depună.

În cele mai multe zile ajungeam seara acasă. Era prea târziu și eu eram prea obosită pentru a mai îmbuca ceva.

Pandemia și cele 30 de kilograme acumulate

La fel ca mulți oameni, în pandemie am ajuns să mă îngraș. Mult. Trecuse primul val de COVID-19, iar iubitul meu și cu mine am decis să ne mutăm undeva în centru. Lucram la un birou în celălalt capăt al orașului și petreceam undeva la trei ore, dus-întors, în mijloace de transport.

Programul meu avea, de fapt, aproape 12 ore.

După ce ne-am uitat la mai multe oferte, am găsit o garsonieră în apropiere de Calea Victoriei. Era cochetă, aproape de toate locurile unde pe unde circulam, numai că avea o problemă căreia nu i-am dat importanță de la început. Nu avea bucătărie.

Ne-am zis că nu este problemă, că doar suntem în centru, putem merge oriunde să mâncăm.

A urmat un nou lockdown, iar eu și cu iubitul meu am început să facem comenzi de mâncare. Și, de cele mai multe ori, alegeam fastfood-urile. În acea perioadă, un mare brand avea o super ofertă. Cu numai 60 de lei, fiindcă nu plăteai nici transport, îți aducea trei sandvișuri, vreo trei porții de cartofi prăjiți și vreo trei plăcinte cu vișine. Ba chiar și sucuri.

Problema cu această mâncare era că te sătura timp de o oră, apoi ți se făcea foame din nou. Nu mai zic că este complet și total nesănătoasă și îngrașă enorm.

Am început pandemia cu 60 de kilograme și, după trei ani, am ajuns la 90 de kilograme. Nicio haină nu mai stătea bine pe mine. Oboseam foarte ușor, vara căldurile erau insuportabile. Preferam să mă uit la seriale pe care le mai văzusem de nenumărate ori și să mănânc decât să mă ocup de mine. Eram mai simplu, mai comod.

Ajunsesem să îmi îndrăgesc kilogramele în plus. Dar, atunci când mai vedeam poze vechi, mă gândeam cum am permis să pierd controlul asupra propriului meu corp.

O viață ceva mai sănătoasă

M-am apucat de sală în primăvara anului 2023. După vreo trei luni de hibernare, în care am stat mai mult în casă și mă jucam Sims 4, mi-am zis că nu se mai poate. Eram statică, începusem să am dureri de spate, îmi petreceam multe nopți trează și îmi începeam ziua undeva la două după-amiaza.

*** Nu sunt medic. Această variantă a funcționat pentru mine. Înainte să îți schimbi regimul alimentar și stilul de viață, cel mai bine este să consulți un specialist.

Eram obosită mai mereu. Prin martie am început să citesc despre fastingul intermitent și am început să aplic această metodă. Ulterior am ajuns la „Revoluția glucozei”, de Jessie Inchauspé și la cărțile despre minimalism alimentar semnate de Dominique Loreau.

Am rărit comenzile la restaurantele din apropiere, dulciurile mâncate haotic și mi-am făcut abonament la aerobic, la cea mai apropiată sală de sport.

În două luni am ajuns la 83 de kilograme și m-am oprit. Am continuat să merg la sală, dar, în același timp, chiar dacă îmi păstram orele de masă, ingeram mult și total nesănătos. Într-un an am mai adăugat două kilograme, pe care le-am menținut până în această vară, în iulie, când am ajuns la o saturație.

Scopul nu a fost să slăbesc, ci să mă simt mai bine în pielea mea.

După o perioadă destul de stresantă, după ce m-am apropiat de oameni destul de toxici și am renunțat la ei, după ce am început să pierd smocuri de păr, să fac crize de fiere, să am dureri puternice la menstruație, am zis că este momentul să fac acea schimbare de care am nevoie.

Totul a început cu alimentația.  Am continuat să țin fastingul, dar am început să aleg produse de calitate înaltă. Mai mult, am renunța treptat la carne, pe care nu am mai putut să o tolerez.

Am topit rapid primele cinci kilograme. Aproape o lună nu am mai mâncat zahăr deloc. Am început să mă mișc mai bine. Am mai dat cinci kilograme. Am făcut o curățenie generală în dressing. Am donat și vândut toate hainele în care nu mă mai regăseam.

Îmi păstrasem o singură pereche de blugi care, după încă două săptămâni, mi-a rămas mare. Am început să îmi cumpăr haine care să îmi placă cu adevărat. Am mers pe jos mai mult. Am început să renunț la Uber și să aleg mijloacele de transport în comun.

Când scriu acest articol am 70,05 kilograme. De la măsura 42 am trecut la 38 și sper că până la finalul lui 2024 să mă întorc la 36.

Este adevărat că nu ar trebui să există discriminări când vine vorba de aspectul fizic. Greutatea mare nu trebuie demonizată, dar, după ce am fost acolo, mi-am dat seama că grăsimea nu este egală cu sănătatea.

Să ai grijă de tine, să te iubești cu adevărat nu înseamnă să îți cumperi măști hidratante, plasturi de ochi și să faci băi calde cu spumă și săruri, ci să nu îți tratezi corpul ca un coș de gunoi.

Unul din cele mai grele lucruri pe care le-am făcut a fost să fiu atentă la ceea ce spune trupul meu, să-i dau ce are nevoie și, da, să mă apuc de slăbit.