Antoaneta Cojocaru, actriță: „teatrul are, mai întâi, un rol terapeutic”

Antoaneta Cojocaru este una dintre acele prezențe care nu joacă roluri, ci le trăiește până la capăt, ca și cum ar deschide uși către sufletul uman. Crescută într-o familie de artiști la Constanța, și-a început drumul în balet, a trecut prin muzică, iar teatrul a venit ca o revelație, un loc unde și-a descoperit menirea, aceea de a cerceta, prin fiecare personaj, tainele și vulnerabilitățile omenescului.

În universul ei, actoria nu este un exercițiu de imagine, ci un act de sinceritate radicală. Scena devine un spațiu al adevărului, dar și al echilibrului fragil între intensitate și liniște. Ea trăiește cu aceeași pasiune și în rolurile ei, și în viața de zi cu zi, purtând emoțiile ca pe niște fire invizibile care leagă lumile între ele.

De aceea, teatrul ei nu se termină odată cu aplauzele, continuă în fiecare privire, în fiecare clipă de tăcere, în fiecare întrebare nerostită.

Publicul te percepe ca pe o artistă intensă, autentică. Cum reușești să păstrezi echilibrul între profunzimea emoțiilor din roluri și viața personală?

E prima oară când mi se pune această întrebare. Uneori e mai greu, alteori mai ușor. Nu fac parte dintre actorii care spun că pot apăsa un buton și totul dispare. Cred că le duc pe toate cu mine și am învățat, în timp, să fac acest balet delicat între vieți, emoții și energii.

Am norocul să fiu prețuită și susținută acasă, iar cei din jurul meu înțeleg că am o menire pe care trebuie să o împlinesc.

Totuși, încerc ca, o dată la câteva luni, să iau o pauză și să-mi reîncarc bateriile la Constanța.

Lucrezi în zona teatrului independent. Ce îți oferă această libertate artistică și ce provocări implică?

Nu cred că ar fi putut exista o altă opțiune pentru mine, fiindcă prețuiesc enorm libertatea. Totuși, am jucat la Bulandra și am reprezentat teatrul timp de 15 ani, deși tot ca artist independent.

Este adevărat că uneori te sperie ziua de mâine, dar teama aceasta te împinge înainte și te face să cauți mereu ceva mai bun în tine.

Mi-a fost mereu teamă să mă plafonez, să depind de cineva sau să accept roluri nepotrivite.

Ai spus într-un interviu că teatrul poate fi un act de vindecare. Ce înseamnă, pentru tine, vindecarea prin artă?

Înseamnă acceptare, deschidere către ceilalți, o înțelegere superioară a vieții și, mai ales, iertare.

Cum se naște un personaj în procesul tău de creație? De unde pornești și cum îl aduci la viață?

Este un proces lung și minuțios, plin de etape, de la momente ridicole până la teama că nu vei reuși să exprimi esența personajului. Depinde mult de regizor și de context, dar, de obicei, pornesc de la o intuiție: îi construiesc interiorul, apoi ajung la exterior. Uneori, însă, un gest îmi poate revela întregul său univers interior.

Sper ca la fiecare spectacol să adaug o nouă părticică de viață în personajele mele. De altfel, la premiere nu sunt niciodată „gata” cu adevărat.

Ce rol mai are teatrul azi, într-o lume care pare să nu mai aibă timp să asculte povești?

Cred că teatrul are, mai întâi, un rol terapeutic. Apoi, spectacolele bune, chiar dacă rare, pot schimba mentalități, pot deschide uși și ferestre nebănuite în oameni. De aceea este atât de important ca teatrul serios să-și păstreze locul, fiindcă este plin de secrete.

Există multe trenduri efemere și spectacole de circumstanță care pot păcăli prin formă, dar nu prin fond. În final, contează doar ceea ce rămâne în inima omului.

Pentru acel tip de spectacol, publicul va avea mereu răbdare.

Care este cea mai grea lecție pe care ți-a dat-o teatrul? Dar cea mai frumoasă?

Cea mai grea: că nimic nu este ceea ce pare a fi (și aș vrea să atrag atenția aici celor implicați în viața teatrală că aparențele pot fi înșelătoare). Cea mai frumoasă: că dacă nu te oprești, este imposibil să nu ajungi acolo unde ți-ai propus.

În ce spectacole te pot vedea oamenii până la finele anului?

În „Oxygen”, la Teatrelli, o poveste puternică despre cuplu și societate, pe care o joc împreună cu soțul meu, Daniel Pascariu. Este un spectacol dificil și important pentru noi, unde îmbinăm dansul, teatrul și muzica live. Se joacă deja de șapte ani!

Apoi, în „Ofelia AfterLife”, la Metropolis, un one-woman show, un adevărat tur de forță. Este un spectacol-concert scris de Dan Coman, în care Ofelia își spune propria versiune a poveștii lui Hamlet. Sunt pe scenă alături de trupa rock Beethoven Crises.

În curând încep repetițiile pentru un nou spectacol puternic, despre lumea de azi, și o colaborare cu TVR Cultural pentru o emisiune despre artă, chiar din interiorul acesteia. Îmi doresc să aduc în față artiști remarcabili, care au ceva de spus, dar care nu sunt ușor de prins în interviuri sau pe social media.  

Lucrezi adesea și cu tineri actori. Ce sfat le dai celor care abia pășesc în această lume?

Să aibă răbdare, idealuri înalte și să nu renunțe ușor la ele.

Dacă teatrul ar dispărea pentru o zi, ce ai face pentru a-l readuce la viață?

Aș plânge și m-aș ruga.