Ana-Maria Negrilă: lumile pe care le creez sunt reale pentru mine, ca niște amintiri
1.
Copilăria
Cine te-a apropiat de literatură: părinții sau profesorii?
Pasiunea pentru lectură am descoperit-o de la părinți. Nu cred că poți deprinde asta din școală. M-am tot gândit că în atâția ani de studiu, niciun profesor nu mi-a zis că am talent la scris. Prin liceu m-am dus singură la un cenaclu de poezie. Nici nu mai știu cum l-am descoperit. Nu mi-a stricat, cu toate că n-am așternut vreodată un vers. Revenind la părinți, citeau foarte mult, amândoi. Nu pot spune că m-au îndrumat în direcția asta, pentru că nu mi-au spus niciodată ce să citesc. Eram prin clasa a doua când m-au întrebat dacă nu vreau să încerc și altceva, nu doar povestiri. M-au încurajat să iau un roman, fiindcă romanele sunt marile cărți. Atunci m-am apropiat de SF pentru prima dată.
Care a fost romanul care te-a marcat atunci?
În copilărie mi s-a părut extraordinară seria Regii blestemați, de Maurice Druon. Și citeam foarte mulți autori români, erau foarte buni. Nu vedeam nicio diferență între ce scriau ei și ce scriau autorii internaționali.
Când ai început să scrii?
Am început să scriu concomitent cu cititul. Primele texte pe care le am sunt din clasa a treia. Și cu toate astea, nu eram foarte bună la compuneri. Dacă stau să mă gândesc, cine poate să fie bun la compuneri pe teme ca: mama, țara ta, toamna? Poveștile mele din copilărie aveau problematici de roman serios, aveau intrigi, fiindcă preluasem mult din ce citisem.
Ce ai simțit când ai scris prima dată?
Știu că aveam câte o poveste în interiorul meu care, într-un fel sau altul, trebuia să iasă. Asta simt și acum. Nu s-a schimbat nimic. Citeam alte cărți și îmi imaginam propriile personaje, care nu aveau nimic în comun cu cele construite deja în alte lumi. Eu cred că te naști cu dorința de a scrie la fel cum te naști cu dorința de a face orice altceva. Este adevărat că există talente care nu se văd foarte bine la vârste fragede. Spre exemplu, dacă ești un foarte bun informatician, poate ai o atracție către calculatoare încă din copilărie, dar aceasta nu este foarte vizibilă până nu-ți pui niște baze. La fel și cu scrisul. Nu cred că e vorba de declicuri, cred că e o stare. Nu mereu am scris ce am văzut sau am simțit, pentru că lumile pe care le creez sunt reale pentru mine, ca niște amintiri.
Cine au fost primii cititori?
Părinții și verișoara mea au fost primii cititori. Niciodată nu mi-a plăcut să dau texte neterminate spre citire. La cenacluri nu prea mă expuneam, dar eram foarte atentă la ce se discuta, ca să pot prelua. Nu am avut niciun mentor. Am fost ca un lup singuratic. Asta probabil se trage din faptul că accept foarte greu că pot greși.
2.
Debutul
Ai debutat la scurt timp după Revoluție.
Eram în clasa a 11-a, tocmai dădusem treapta a doua când a venit Revoluția. Eram foarte conștientă de tot ce se întâmplă. A fost o perioadă în care toți oamenii din jurul meu erau entuziasmați, toți așteptat schimbarea, eu nu aveam mari iluzii. La finalul lui ianuarie mi-a fost clar că la putere au rămas aceleași personaje. Sistemul a funcționat o perioada pentru că încă avea vechea structură. Când noua generație a venit cu schimbări, am simțit că lucrurile au început să nu mai meargă. Totul a fost tulbure.
Cum arăta lumea literară atunci?
Am publicat la scurt timp după Revoluție, în 1993, pentru că apăruseră revistele literare unde nu intra oricine. Nu era pe bani. Nu erai discriminată ca femeie, în niciun caz. Ori erai bun și ajungeai în acele pagini, ori nu. În lumea literară de atunci era bine. Se creaseră niște structuri care ajutau foarte mult autorul. S-au păstrat cam până în 1998. Se organizau tot felul de festivaluri, studenții erau încurajați să participe, pentru că li se plătea masa și cazarea. Eu am dat întâmplător peste zona de SF. Am participat la un concurs cu o proză fantastică. Nu am câștigat atunci, dar cel care a organizat a venit la mine și m-a încurajat să merg la un cenaclu, că merit. M-am dus la unul de SF din București și am descoperit o lume extraordinară cu oameni foarte deștepți, citiți. Multă lume nu înțelege nici acum nișa. Din exterior poate păreau ca niște ciudați, dar, de fapt, erau ingineri, doctori, economiști, care citiseră foarte multă literatură, știință, și legaseră toate aceste lucruri într-o viziune specială asupra lumii. Așa am început să colind țara, cu acest grup. Atunci am publicat povestiri. Pe Ionuț Bănuță, artistul care m-a ajutat cu realizarea hărții la Cele patru oglinzi ale adevărului, cel mai nou roman al meu, l-am cunoscut tot atunci.
Oamenii din lumea literară de SF erau foarte legați, uniți. Dacă cineva propunea o antologie, toată lumea se implica, cu texte, financiar, orice. Așa a fost până în 2000. După, totul s-a distrus. Au început să apară grupurile de interese, găștile literare, n-am mai avut susținere locală, studenții au absolvit și au început să lucreze, alții au plecat din țară. Mulți oameni au emigrat atunci. Poveștile pe care voiam să le spun m-au motivat, însă, să scriu în continuare.
A urmat o perioadă în care nu prea am scris. După 2000, mi-am dat seama că nu mă mai regăseam în poveștile pe care le publicasem. A început o perioadă de căutări. În 2004, am publicat prima carte, o colecție de povestiri. Cred că m-am grăbit, de aceea mi-am promis că nu o să mai fac așa ceva niciodată. Nu vorbesc niciodată despre volumul acela. Unele dintre texte sunt bune, dar nu le mai simt. În 2005, am publicat primul roman, apoi au urmat 9 ani în care nu am mai scris beletristică decât arareori. Am mai apărut în câteva antologii, publicații, dar doar atât. M-am ocupat de carieră, de familie. Apoi, în 2016, am publicat Stelarium și mi-am găsit drumul, vocea.
3.
Cariera și scrisul
De ce ai ales să devii profesor?
Am ales meseria de profesor pentru că este conectată la zona literară. Asta mi-a plăcut. La fel m-a pasionat și să lucrez cu oamenii. Vorbind și comunicând, îmi lămuresc și eu niște lucruri. Nu poți să scrii dacă nu observi și nu cunoști tot felul de tipologii umane.
Studenții te cunosc ca scriitoare?
Eu n-am popularizat faptul că sunt scriitoare printre studenții mei, dar unii au descoperit și m-au citit. Nu știu ce părere au despre ce scriu. N-am întrebat niciodată.
Cum ai găsit echilibrul între scris, familie și carieră?
Eu sunt o persoană foarte organizată. Așa am timp de toate. Rezolv problemele de la serviciu, la serviciu, iar după ce se termină programul îmi văd de treabă. Acasă e spațiul unde am timp de citit, de scris. Nu mă uit la televizor și caut doar filme foarte bune. Nu pierd mai mult de două ore pe săptămână pentru o ecranizare. La fel când vine vorba și de cărți. Dacă nu găsesc un scriitor extraordinar, de la care să am ce să învăț, nu-l citesc.
Ai un ritual al scrisului?
Când vine vorba de scris nu am un ritual anume, nu am o cameră doar a mea, nu scriu noaptea. Mă așez într-un loc, oriunde, și scriu.
Eu încerc să eficientizez orice proces. Mi-am dat seama că uneori vreau să scriu, dar sunt foarte obosită. Și atunci ce fac? Dictez. În străinătate scriitorii asta fac. Cele patru oglinzi ale adevărului a fost dictat în proporție de 90%. Și nu este singurul roman care a luat naștere astfel.
Totuși, în perioada în care scriu am nevoie de deplasare. Am nevoie să văd oameni, locuri, ca să pot construi.
4.
Familia și scrisul
Când l-ai cunoscut pe soțul tău?
Pe soțul meu l-am cunoscut tot în grupul de SF. El era înscris la un cenaclu paralel. Se întâlneau la Observatorul Astronomic, cel de lângă Piața Romană. Ne-am intersectat de foarte multe ori și ne cunoșteam de 5-6 ani când s-a produs declicul. Suntem împreună din 2003. Soțul meu, care e chimist, m-a ajutat foarte mult și la Cele patru oglinzi ale adevărului, pentru că într-un punct apar alchimiștii. Spre exemplu, era un experiment cu niște alege: se luau algele, se amestecau cu apă, se fierbeau, apoi apa era strecurată. În alt vas, se amesteca acid azotic cu plumb, se fierbea cu apă, iar apoi se strecura. Ei, în momentul în care uneai cele două amestecuri avea loc o reacție extraordinară, un fel de ploaie de aur. Soțul meu mi-a explicat reacția din punct de vedere chimic, trebuia să o înțeleg, cu toate că eu nu am descris-o ca într-o lucrare de specialitate. Toate aceste detalii pe care cititorul nu le vede fac povestea credibilă.
Băiatul tău te-a citit?
Băiatul meu are 12 ani. Nu mi-a citit cărțile pentru că sunt 16+ și nu, nu din acel motiv, ci pentru că pun alt tip de problematici, mai complexe. Acum citește Războiul lumilor, romanul lui Wells. În perioada asta îi recomand clasici pentru că vreau să îi arăt ce înseamnă literatura și ce înseamnă stilul. Este important să știe să facă diferența dintre cărțile care valorează ceva și cele care nu.
5.
Perspective
De ce ai ales să scrii Cele patru oglinzi ale adevărului dintr-o perspectivă masculină?
Acțiunea din cel mai nou roman al meu, care nu e SF, ci ficțiune istorică, se petrece în Suceava Evului Mediu. E greu de spus de ce nu am scris despre aventurile unei fete. Posibil și datorită faptului că fetele, în acea perioadă, erau restrânse ca deplasare. Doar soțiile de negustori mai aveau de făcut tot felul de drumuri, dar nu mereu. Acest proiect, Cele patru oglinzi ale adevărului, se bazează pe călătorie. Aveam nevoie de un personaj masculin pentru a construi povestea. Pe lângă asta, mi se pare mai dificil de surprins un personaj feminin decât unul masculin. Când vorbim de independență, la fel, diferă în funcție de gen. Din multe puncte de vedere, complexitatea femeilor diferă de cea a bărbaților, pentru că o femeie poate să fie mamă, să supravegheze copiii, iar în același timp să facă planuri de vacanță, să facă ordine prin casă, dar să se și gândească la nu știu ce lucruri legate de locul ei de muncă – și toate acestea simultan. Am simțit că nu pot include toate astea într-un singur personaj. Puteam să am femeia de succes, femeia mamă șamd., dar mereu ar fi lipsit ceva din construcție. Nu poate fi doar atât. Le-am dat personajelor feminine viitoare timp să se coacă.
