Alina Cernătescu este designer de modă și fondatoarea brandului care-i poartă numele, unde lucrează alături de Elena, sora ei. De doi ani, din dorința de a aduce puțină ordine în viața ei, a căutat un sport feminin și, dintr-o întâmplare fericită, a descoperit dansul la bară.

Nu am văzut vreodată vulgaritate în dansul la bară. Mereu am privit admirativ femeile care veneau cu astfel de numere la emisiunile de talente ori pe cele din filme și videoclipuri muzicale. Nu vedeam femei „decăzute”, care se „vând”, ci femei puternice, fizic și mental, care dansează în aer.

Pe Alina am cunoscut-o în urma interviurilor pe care i le-am luat de-a lungul timpului, iar atunci când am văzut postările din sala de antrenament mi s-a născut în minte ideea acestui interviu.

Am apreciat-o pentru curajul ei și, în sinea mea, am simțit că mi-ar plăcea și mie să fac asta. Bineînțeles, au apărut zeci de întrebări pe care nu m-am ferit să i le adresez.

Când și de ce te-ai apucat de dans la bară?

Se întâmpla acum doi ani, într-o perioadă în care eram adânc afundată în căutări și vindecări – cum, cred, trecem cu toții la un moment dat. Simțeam cum energia mi se adunase în pântec, destul de grea, și tânjeam după o formă de mișcare care să o elibereze. M-am gândit inițial la belly dance. Am căutat un studio aproape de birou și… l-am găsit. Ce nu știam era că, în același spațiu, se țineau și cursuri de dans la bară. A fost suficient un singur moment de curiozitate și am schimbat ora pentru pole dance. Am intrat și timp de doi ani am mers regulat. A fost, fără îndoială, dragoste la prima vedere.

Mult timp am perceput dansul la bară așa cum fusese mereu prezentat în jurul meu: ca pe ceva erotic, monetizat, lipsit de profunzime. Nu știam că dincolo de spectacole și prejudecăți există și o altă față – una curată, autentică, sportivă, uneori împletită cu dansul contemporan.

Nu știam că dansul la bară poate fi o formă de artă.  Am aflat abia după zeci de ore de dans. Momentul în care te contopești cu bara nu este un gest erotic, ci unul profund, meditativ chiar.

De ce crezi că atât de multă lume încă privește dansul la bară cu ochi critici?

Dansul la bară încă este un sport aflat la început de drum. Este privit cu reținere, judecat prin filtre vechi, uneori cu ironie, alteori cu rușine. Cred cu toată ființa că pe măsură ce noi – cei care îl practicăm – îl vom arăta lumii prin ochii noștri, ca pe o formă de artă, ceva se va schimba.

Totuși, nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu neg latura erotică a acestui dans. Ea există. Este parte din expresia umană.

Vreau să arăt că dansul la bară este mult mai mult decât atât. Este forță. Este vulnerabilitate. Este eleganță și echilibru. Este un canal prin care emoția curge liberă.

Gândul mă duce la Natalie Portman în „Closer”. Scena în care dansează la bară nu este doar despre seducție, ci și despre durere, mister, putere și fragilitate. Emoția ei trece dincolo de ecran.

Ce ai învățat în acești doi ani despre tine?

Dansul la bară m-a învățat mai multe decât mi-aș fi imaginat. Mi-a dovedit că pot fi grațioasă și puternică deopotrivă. Totodată, m-a ajutat să-mi ascult corpul și să-i respect limitele. Dar cea mai importantă lecție – una care încă se scrie– este că atunci când vrei să-ți faci liniște în gânduri, când mintea îți aleargă în toate direcțiile și tab-urile interioare nu se mai închid, ai nevoie de o ancoră, de o pasiune, de ceva care să te țină în prezent, în corp, în respirație.

Au fost zile când nu voiam nici măcar să mă ridic din pat, când mă simțeam paralizată, copleșită de mii de gânduri. Totuși, de fiecare dată găseam undeva în mine puterea să mă adun și să ajung la sală. Odată ajunsă acolo, intram o Alina anxioasă și ieșeam o Alina gata să înfrunte lumea.

Cum te-a ajutat acest sport în activitatea ta ca și designer de haine?

Am avut norocul că studioul unde dansez să fie chiar lângă showroom. Nu de puține ori m-am trezit seara târziu, după una sau două ore de dans, pășind înapoi în spațiul creației cu o idee nouă pentru un model de rochie sau cu o soluție pentru o problemă care, cu câteva ore înainte, îmi părea de nerezolvat.

Dansul la bară face mai mult decât să tonifieze mușchii sau să îți învețe corpul să plutească. El echilibrează energiile. Feminin și masculin. Mișcarea lentă și puternică, controlul și abandonul, eleganța și forța.

În designul vestimentar, mai ales în cel dedicat femeilor, energia feminină nu este doar necesară, ci este esențială. Tocmai de aceea, pentru mine, dansul și creația au mers mereu mână în mână. Unul mă centrează, celălalt mă exprimă. Amândouă mă întorc acasă.

Ai primit și comentarii de hate după ce ai început să postezi conținut despre acest sport?

Desigur că au fost și critici. Majoritatea din partea bărbaților.

Conservatorismul unora îi oprea să vadă mai departe de ceea ce credeau că știu deja despre dansul la bară. Nu voiau să-l înțeleagă altfel. Nu voiau să vadă arta, disciplina, transformarea.

Au fost momente în care m-am gândit serios să nu mai postez nimic despre evoluția mea. Pentru mine, acele postări erau un jurnal, o formă de a-mi onora progresul, de a-mi vedea, mult mai târziu, pașii. Dar comentariile critice, uneori chiar răutăcioase, mă făceau să mă întreb dacă merită.

Și totuși, în același spațiu, femeile au fost acolo. Au fost curioase. Multe dintre ele mi-au spusă că le inspiră ceea ce fac, altele mi-au trimis mesaje de susținere. Toate aceste voci m-au făcut să conștientizez că nu postez doar pentru mine, ci și pentru alte femei care caută să se regăsească.

Ce ai învățat despre feminitate prin acest sport?

Am învățat ce înseamnă acceptarea. Am învățat să-mi accept corpul așa cum este, nu doar în zilele bune, ci și în cele în care nu mă simțeam „suficientă”. Am învățat să îmbrățișez diversitatea din grupurile de femei.

Am învățat să privesc fără comparație. Să admir fără judecată.

Mai mult, am învățat să fiu blândă cu mine, să am răbdare și am învățat, în sfârșit, să-mi ofer timpul de care aveam nevoie.

Poate că asta este cea mai profundă formă de feminitate: să te primești cu totul, exact așa cum ești.