Alina Tofan: Nu cred în regăsire, ci în devenire

Am văzut-o recent pe Alina Tofan (artist complet și manager cultural) în performance-ul What is love? Baby, don’t hurt me și mi s-a părut spectaculoasă. M-a cucerit cu exuberanța, încrederea și vocea sa. După spectacol, m-am dus în culise și i-am propus să stăm puțin de vorbă despre regăsire, feminitate și drumul pe care a mers pentru a ajunge în punctul în care se află azi.

La ce meserie visai când erai doar un copil?

Mica copilărie a fost ca un vis. Grădinița a fost perioada mea preferată. De atunci îmi doream să fiu actriță, având senzația că așa pot atinge toate meseriile. Mi-a plăcut să învăț, încă îmi place. Cred că procesul de învățare nu se încheie niciodată și că asta ne ține tineri: curiozitatea, dorința de a ști, de a înțelege zilnic ceva nou.

Povestește-mi despre primul tău job.

Primul meu job a fost la Europa FM. Am primit postul printr-o bursă. Aveam 19 ani și eram abia mutată în București. Găsisem cu colega mea de apartament de atunci un anunț pe un grup de Facebook. Am trimis doar un CV. Fără probă de voce, fără nimic.

Sorin Dragomir m-a chemat la probă (interviu, cultură socială și probă de voce). A crezut în mine și în vocea mea. A fost o experiență extraordinară, am întâlnit vârful la tot ce înseamnă profesionalism și jurnalist de mare calitate. Toată echipa din acel moment era la superlativ. La fel a fost și toată experiența.

Au fost niște luni minunate unde am învățat să scriu știri, să editez materiale, să construiesc interviuri, să fac reclame, să iau corespondențe. Cred că a fost șansa vieții mele. Sunt încă extrem de recunoscătoare, păstrez legătura și admirația față de colegii de atunci, chiar dacă mare parte nu mai lucrează acolo. De la ei am învățat că oamenii cu adevărat mari sunt generoși.

Nu mai știu câte luni a durat bursa. Era cu contract de muncă, pensie și sănătate plătită. Eu dădeam la teatru și cumva, știam că după toate lunile alea, povestea era cam gata, fiindcă urma admiterea la facultate. Verbalizam asta, colegii știau, a fost naturală despărțirea și nu am încercat să revin, să mă angajez la ei.

Nu pot să uit cum m-am dus la prima probă. Alergată de câini, literalmente. Într-un final, pot spune că m-au alergat câinii și așa am descoperit că lupul e animalul meu interior.

Descrie printr-un singur cuvânt drumul de la primul job la punctul în care te afli acum în carieră.

Nu m-am plâns niciodată de muncă, am știut că pentru felul meu de a fi lucrurile decurg progresiv, am știut că nu e despre validare și ego, ci despre devenire. Încă devin, învăț mai repede și intens ca oricând (mai ales în contextul doctoratului). Am înțeles că nu mi se cuvine nimic, că în orice moment totul se poate dărma și că pot face orice.

Am ales arta pentru că îmi place să observ și să exprim, îmi place să fiu. Am plâns mult când nimeni nu credea în mine sau în planurile mele de viitor, dar am știut mereu ce vreau.

Mi-a găsit mama jurnalul. Primul meu jurnal de când aveam 7 ani, cred. Scrisesem că lucrez la radio, scrisem cu precizie că la Europa FM și Itsy Bitsy, scrisesem că joc la Teatrul Evreiesc. Într-un fel sau altul, cam așa a fost.

Uitasem complet de jurnal, mama mi l-a arătat. Nu am făcut nimic anume pentru a realiza lucrurile astea, chiar uitasem de ele. Pur și simplu s-au întâmplat.

Așadar, cuvântul prin care aș descrie drumul ăsta cu obstacole ar fi: destinație. Am gândit mereu că nimic din ce fac nu e în zadar, că vreau să pun lucrurile cap la cap, să aduc oamenii împreună.

Simt că sunt exact unde trebuie să fiu, că mai am multe de oferit mie și celorlalți, că e datoria mea să transmit mai mult cu cât descopăr mai mult, că e datoria mea să prețuiesc tot ce am și dacă pot să ajut/inspir, să o fac necondiționat.

La ce te gândești când auzi femeie puternică?

Nici nu știu, e o întrebare la care mă gândesc și eu de ceva vreme. Aud despre mine că par foarte sigură pe mine, că intimidez, uneori, la prima vedere, dar nu cred. Nu cred nici că sunt așa deschisă/extrovertită, din contra. Mă simt foarte bine în propria singurătate, dar îmi plac oamenii și atunci, vine de la sine… E un fel de supraviețuire socială. Sunt o introvertă cu manifestări sociale. Nu știu dacă tind să fiu puternică.

Eu tind spre echilibru. Vreau să fiu o persoană de bază. Nu vreau să intimidez sau să stârnesc disconfort prin felul meu de a fi. Când am ateliere cu copiii îmi place să le fiu prietenă, nu profesoară. În proiecte, când sunt pusă în roluri de autoritate, să le zic așa (project manager, direcție artistică/concepte etc.), nu îmi plac momentele în care ajung să mă simt ca o mamă bucătăreasă cu mâneci suflecate și oropsită în încercarea de a mă face înțeleasă și de a-mi asigura colegii că totul e bine/sau nu e și mai avem de muncit. E o postură care nu mi se potrivește.

Privit prin spectrul anumitor experiențe umane-profesionale m-aș încadra la ce înseamnă acest cuvânt, dar am eu ceva cu acest puternică, parcă mă masculinizează și îmi pune și saci în mâini când eu nu îi vreau.

Ce simțit atunci când te uiți în oglindă?

În ultimul an, cred că mă apreciez și îmi place de mine și mă văd exact cum îmi doresc. Mă mai apucă, uneori, să vreau șoldurile mai mici și picioarele mai subțiri, apoi, rămân fascinată de cum asta nu înseamnă nimic și că ce tare e că parcă ocup un pic, un pic mai mult loc pe pământ cu astea 5-6 kg în plus față de ce mi-aș dori. Sunt pe principiul: două mâini-două picioare, sănătoasă, viața e perfectă.

Frumusețea se mai și învață. Îmi place de mine mult acum. Aș umbla la mine din punct de vedere emoțional. Aș mai pune limite, m-aș mai detașa, aș mai renunța, aș fi mai organizată, m-aș întrista și m-aș enerva mai rar.

Când ai simțit că a început procesul transformării tale în femeie?

Cred că în ultimii ani. În special anul acesta. Mă simt și mai femeie și mai aproape mental-sufletește-fizic-profesional-uman de ce îmi doresc. Simt că îmi fac mai bine toate rolurile, că sunt o fiică mai bună, o soră mai generoasă, o prietenă mai prezentă etc.

Procesul transformării a fost greu. Am simțit toate penele de rățușcă cum s-au desprins, am simțit cum am devenit lebădă.

Cred că am devenit și frumoasă și feminină în timp, cu cât am devnit mai în contact cu corpul și emoțiile mele, cu cât am dansat și m-am mișcat mai mult. Sunt recunoscătoare tuturor femeilor mișto pe care le am și le-am întâlnit/văzut, fie și în treacăt.

Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

Fiecare zi e o surpriză totală în ce o să simt, descopăr, visez, imaginez, gândesc etc. Îmi place să nu planific prea mult, să mă las surprinsă. Nu îmi place monotonia, de asta sunt freelancer. Nu îmi place programul fix, mă stresează și limitează foarte tare. Prefer să lucrez mult când chiar am idei și inspirație.

O zi obișnuită începe de cele mai multe ori cu meditație, cu cafea, cu pisicul meu portocaliu, cu un episod dintr-un anime, cu o rodie. Apoi, activitățile variază. Sunt zile pline, în care cu greu reușesc să mănânc în tihnă, alte zile în care totul e calm. Citesc foarte mult, mă uit foarte puțin la filme. Trăiesc prin artă și cu telefonul în mână mult.

O zi ideală e cu meditație, qi gong, tai chi și dans. Eventual, să am și un spectacol/filmare/ performance sau spot de făcut.

Ce le sfătuiești pe femeile care sunt într-o perioadă de regăsire?

Îmi place să cred că suntem în continuu proces, că suntem viață. Ne transformăm constant, ăsta e singurul lucru sigur. Nu cred în regăsire, cred în împlinire, în devenire.

Le sfătuiesc să fie. Să se vadă, să se bucure, să învețe constant, să își iubească corpul pentru că e singura certitudine, e filtrul prin care trăim. Să aleagă. Să trăiască în adevăr cu sine. Să fie prezent/ă.