Ada Galeș, femeia care s-a descoperit prin teatru
Caută-te fără pretenția de a ști ce o să descoperi
Ada Galeș este actriță. Probabil o știi din filme precum Odată pentru totdeauna, Complet necunoscuți, Scara, Un om la locul lui, In blue, Cuscrii, Love Bus, La mulți ani!, Lumea se descompune în fapte, Extrasezon și din numeroase piese de teatru.
La maturitate, în timpul ședințelor de terapie, și-a dat seama că dacă e să-și aducă aminte de ceva din copilărie, ar fi o stare de anxietate profundă. Corpul și mintea ei tind să se întoarcă inevitabil la asta, dar a înțeles și că singurul lucru pe care îl poate schimba e perspectiva pe care o are în prezent asupra trecutului, nu trecutul în sine. Așa că se ia în brațe și-și zâmbește.
Jucăria ei preferată a fost o omidă de plastic fosforescentă. Mama sa ține minte un episod – Ada nu – în care și-ar fi dorit o omidă mare de pluș. Nu avea bani să i-o cumpere, așa că fetița a primit-o pe cea mică, de plastic. Maică-sa a fost marcată profund de întâmplarea aia și s-a învinovățit mult timp că n-a avut cum să i-o ofere, mai ales că Ada rar le cerea ceva părinților. Dar nu a contat, tot omida de plastic a rămas preferata ei și e cam singurul lucru păstrat de când era mică.
Încă din gimnaziu, Ada a devenit pasionată de teatru. În liceu și-a făcut o trupă cu care a început să meargă la festivaluri. Chiuleau în draci să repete. Ăsta era singurul lucru pe care îl făcea în timpul liber și învăța când era cazul.
Am integrat și am iertat.
Primul iubit al Adei a fost un băiat cool, cu un an mai mare. S-au despărțit din plictiseală, ca mai toți adolescenții. După care a urmat o perioadă destul de tumultoasă în care a căutat vreo 7 ani să-și înțeleagă mecanismele disfuncționale de atașament și să învețe să impună limite, să aibă o relație sănătoasă.
De-a lungul timpului, în relațiile romantice pe care le-a avut au existat episoade de violență fizică și emoțională. A pus limite, a plecat, dar a și iertat. În momentul în care a iertat și a înțeles – ieșind din situația respectivă și după ce a încheiat complet legătura – a încercat să se uite la propriile resurse și la partea sa de toxicitate. Ca lucrurile să nu se repete a fost important să înțeleagă și partea ei de vină și de co-dependență.
Ada nu crede că a făcut mari greșeli în adolescență. Mama sa, care este coach și art-terapeută, i-a zis mereu că deciziile ei au fost cele mai bune pentru că au fost și singurele luate. De exemplu, la 20 de ani, Ada a decis să facă o întrerupere de sarcină. Nu crede că a fost o greșeală, oricât de greu i-a fost atunci.
Făcea masteratul în actorie când a dat concurs la Teatrul din Brașov și s-a angajat prima oară. Au fost doi ani superbi, a învățat și a înțeles multe lucruri, probabil mai multe decât în școală. Din păcate, au fost niște abuzuri din partea primăriei de atunci. A protestat și a fost dată afară în același timp în care lua premiul UNITER pentru debut. S-a organizat un concurs de manager care era, de fapt, un blat. Ada și colegii de breaslă erau în sală și au văzut lucrul ăsta. Au protestat pentru nedreptate și a urmat un an în care s-au chinuit să ceară un concurs cinstit. Au pus (de la primărie) o directoare interimara care să-i dea afară pe cei care au protestat. A urmat un proces pe care Ada și colegii ei l-au câștigat. A fost foarte greu să simți că mori cu dreptatea în mâna și că nu contează, mi-a mărturisit actrița. Acum, peste ani, își dă seama că a contat enorm pentru dezvoltarea ei acel eveniment, pentru că știe că orice s-ar întâmpla poate să aleagă să fie dreaptă și adevărata și să amendeze ce nu e ok.
Când se privește în oglindă, uneori îi place ce vede, dar alteori nu. Vorbește mult în Social Media despre imaginea de sine și schimbarea care vine din iubire. I se pare foarte important ca lucrurile pe care vrem să le schimbăm la noi să vină dintr-un spațiu de siguranță.
Oamenii se uită des în oglindă și decid că nu le place de ei. Doar că imaginea pe care o neagă fiecare dintre noi sau chiar o disprețuiește suntem tot noi și o purtăm toată ziua. E corpul nostru. Disocierea care se produce între sine și corp i se pare foarte periculoasă, la fel ca și respingerea pe care ne-o arătăm.
Dezvoltarea e un proces continuu care se definește prin însăși faptul că nu ajungi niciodată la final.
Procesul ei de transformare în femeie a început când a văzut-o pe mama ei că se alege pe sine, că decide să fie fericită – ceea ce înseamnă o muncă asumată de schimbarea și îmbunătățirea comportamentului față de tine. A contat mult pentru ea că mama a devenit coach. Crede că treptat i s-au așezat informațiile de care avea nevoie și a devenit mult mai conștientă de căutările ei și mai permisivă cu lucrurile care nu-i ieșeau din prima.
Se caută în toate ipostazele: femeie, prietenă, fiică, soră, soție. Acum învață enorm datorită relației cu sora ei mai mică, care începe să devină femeie. Își dorește să o sprijine cum și cu orice poate.
Femeile sunt dincolo de propria părere despre ele și dincolo de etaloane.
Ada mi-a spus că cel mai important lucru este să le oferim spațiu femeilor să fie exact cum sunt ele. Să dezvolte pasiuni, să învețe, să se caute fără pretenția de a ști ce o să găsească.
În fiecare zi, Ada se trezește simțindu-se vinovată că nu a făcut destule în ziua precedentă. Apoi bea multă cafea cu lapte. Face un duș. Pleacă la repetiții. Dacă are spectacol mai iese uneori în oraș, dar după zece seara. Alteori lucrează fie de acasă, fie de la birou la business-urile pe care le dezvoltă: We are Phoenix, un business de produse de casă și corp inițiat în pandemie din dorința de a învață ce înseamnă o afacere și de a crea un spațiu în care oamenii să lucreze și să se simtă bine împreună și The Creatives, un business dezvoltat în Amesterdam împreună cu soțul ei, Ionuț, care are ca scop sprijinirea industriilor creative.
De asemenea, Ada s-a implicat în campanii de acceptare a corpului. Mi-a spus că îi place să se expună (uneori e semi nud și în spectacole), pentru că i se pare foarte important să existe într-un dialog social prezența corpului ca un întreg. Să ne uităm unii la alții și să știm că suntem la fel sub haine. Că suntem goi și vulnerabili și că goliciunea noastră este autenticitate. Că nu există o diferență între ea goală și ea îmbrăcată. Dacă e atât de important costumul în teatru, e la fel de important pentru ea să spună că suntem noi înșine cu totul, cu tot corpul nostru pe care încercăm să-l ascundem. Mai mult decât atât crede că este o luptă împotriva obiectificării. Corpul gol nu este un obiect sexual și nu trebuie sexualizat. Sexualitatea este contextul, intenția, fantezia, nu este un corp de femeie sau bărbat gol.
Uneori, Adei i-a fost frică de judecată (o judecata pe care a primit-o în unele cazuri), alteori s-a bucurat de susținere și gestul ei a servit unor epifanii, dar cel mai important a fost că există femei care s-au simțit mai încrezătoare, mai pline, după gestul ei. Este de părere că ne confundăm atât de tare cu părerile societății despre un lucru sau altul încât simte nevoia de schimbare, de o reevaluare a felului în care ne uităm unii la alții, de o chestionare a unor păreri despre cum ar trebui să fim și ce înseamnă cine știe ce lucru, încât e nevoie de gesturi de genul. Ada are nevoie de gestul ei de a vorbi despre corp să poată să își găsească locul pe care îl ocupă fizic în lume.
