Dacă nu port sutien, nu înseamnă că vreau să mă atingi. E vorba doar de libertatea mea.

Nu credeam că un lucru atât de mărunt ce ține de comoditate poate deveni o problemă. De ce trebuie să-mi fie rușine de corpul meu?

Eram prin clasa a V-a când restul colegelor de clasă au început să poarte sutien. Apoi, toate femeile din viața mea își puneau sânii în evidență în aceste bucăți colorate, fragile și delicate din dantelă, plush sau burete. Mama era purtătoare de sutien, mamele colegilor, bunicile, profesoarele, surorile mai mari, elevele din anii terminali, până și singura mea străbunică avea unul. Țin minte că o urmăream pe mama cum se pregătea în fiecare dimineață, înainte să plecăm către școală. După ce lua o pereche de pantaloni, se întorcea cu spatele la mine. Așeza bretelele sutienului ei negru din dantelă pe umeri, fixa sânii în cupe, iar apoi îl încheia direct la spate, fără să se uite, îndemânare pe care eu nici acum nu am deprins-o cum trebuie.

În comparație cu sânii altor colege de clasă, care deja căpătaseră o formă sub cămășuțele impecabile, ai mei erau firavi și țuguiați ca două pere necoapte. Prin clasa a VI-a, am început să mă dezvolt și eu și chiar în acea toamnă, înainte de prima zi de școală, am fost cu mama și mi-am cumpărat prima bustieră. M-a lăsat pe mine să o aleg. Era un maiou mai scurt, ușor elastic, alb și cu dungi negre orizontale. M-a așteptat afară cât eu am probat-o în cabină. Aproape că îmi venea să plâng de fericire. Deveneam femeie.

Mi-am conștientizat sânii abia la paisprezece ani, când un coleg de clasă a venit în fugă spre mine și mi-a cuprins una dintre umflături în palmă. Nici nu am avut timp să reacționez, că el s-a și dus ca un vârtej în clasă și a urlat I-am pus mâna pe țâță lu’ Cristiana! Toată lumea a început să râdă. El era un erou. Eu mă simțeam ca o bucată de cârpă în care și-a suflat cineva mucii. Imediat după acel incident, am început să port sutien, dar nu pentru a-mi pune în evidență pieptul, ci pentru a-l ascunde. Inclusiv de mine.

Pieptul a fost partea din corp pe care cred că am urât-o cel mai mult. Deși a fost întotdeauna plăpând, sfârcurile au atras mereu prea multă atenție. Nu suportam când era frig și, subit, nurii țipau de sub bluză. Ori de fiecare dată când deveneam agitată. Ori înainte să-mi vină ciclul. Nu suportam când ochii bărbaților poposeau pe sânii mei.

În liceu, într-a IX-a, am avut senzația că problema s-a agravat. Nu din cauza băieților, ci a profesorilor care, de fiecare dată când se plimbau printre bănci, mă scrutau atât de pătrunzător încât aproape că le zăream bale la colțul gurii. Mă înfiorau. Îmi era jenă și să ies la tablă. În semn de protest adolescentin, am început să port bluze din ce în ce mai decoltate.

Țin minte și acum momentul în care mă întorceam acasă și primul lucru pe care-l făceam era să desfac moșul și baba de la spate și să-mi las prietenii să respire. Senzația era aproape orgasmică. Meritau și ei să atârne plictisiți, ori să sară în sus de bucurie la fiecare pas pe care-l făceam.

În ultimul an de facultate, am renunțat la sutien. Nu a fost o decizie definitivă și bruscă. A fost o zi în care mi-a fost lene să îmi montez lenjeria intimă. Pe urmă am purtat-o o săptămână. După care, în altă zi, pur și simplu nu am găsit niciun sutien la îndemână. În următoarea nici n-am căutat unul. Pieptul meu a început să se obișnuiască cu libertatea pe care începusem să i-o ofer, iar creierul meu a învățat să facă abstracție de privirile curioase care încercau să-mi penetreze materialul care mă acoperea. Ulterior, am renunțat complet. În momentul de față mai am în dulap doar trei sutiene, dintre care port, o dată la câteva luni, unul singur.

Oana Maria Zaharia – Freelance Translator la VICE România

Nu consider nimic vulgar la sfârcuri, sunt doar sfârcuri.

Nu mi-a plăcut niciodată să port sutien, sunt bucuroasă că am sâni de mărime medie și nici nu am nevoie. Port doar când am bluze transparente sau dacă fac sport. În rest, am lăsat sânii să zburde liberi și da, asta a atras mereu atenția celor din jur.

Deja m-am plictisit să aud pe stradă comentarii precum ți-ai uitat sutienul acasă sau ce sutien tare ai de la bărbați și, uneori, chiar și de la femei. Intrigată de faptul că atâta lume mă hărțuiește pe tema asta, am început să observ femeile din jur și am remarcat că mai toate poartă sutien, chiar și adolescentele cu sâni în formare sau foarte mici. Înțeleg că femeilor cu sâni mari chiar le e util, dar de ce ar trebui să ne chinuim toate să ne supunem acestui standard dacă nu avem nevoie?

Nu consider nimic vulgar la sfârcuri, sunt doar sfârcuri. Toți avem. Și nu am de gând să mă conformez, oricât de mult m-ar hărțui lumea pe stradă. Și continuă să o facă, deși am 37 de ani. Naiva de mine credea că o să se termine, că oamenii n-o să-și mai permită asta după ce depășesc o anumită vârstă.

Am avut două joburi care mi-au cerut să port obligatoriu sutien. Am plecat de la amândouă. Nu văd cum e sutienul o dovadă de profesionalism. Nu suport argumentul că bărbații de la job nu se pot concentra dacă colegele lor nu poartă sutien. Ar trebui să dea ei dovadă de profesionalism și să nu se mai uite la sânii colegelor. Și în niciun caz să le spună acestora cum să se îmbrace.

Antonella Lerca Duda – proud sex worker

Din păcate este pe cât se poate de periculos să te îmbraci cum vrei.

Nu doar o dată am vrut să renunț la sutien. Toate metalele alea incomode și bureții ăia mă fac să transpir. În fiecare caz în care am ales să ies din casă fără această piesă vestimentară, am fost întâmpinată doar de remarci misogine.

Îmi amintesc că odată, într-un autobuz, un cretin a avut tupeul să mă strângă de sâni chiar înainte să coboare în fugă. M-a durut două zile. Toate acestea pentru că purtam o cămășuță de vară.

În lunile călduroase vedem peste tot bărbați la bustul gol, iar noi nu putem umbla în cămăși vaporoase, pentru că unii nu-și pot ține mâinile acasă.

Ruxandra Stoian – Copywriter

Este foarte nasol să înțelegi că a fi femeie e ceva vulnerabil.

Toată viața am învățat că trebuie să știu carte și că frumusețea e trecătoare, că nu trebuie să mă focusez pe ea. Când am început să mai cresc și să-mi accept corpul, am observat că pentru alții e ceva intrigant, uneori chiar motiv de ceartă.

Când mergeam la job, pe post de secretară, deși mă îmbrăcam office, tot aveam discuții în care patronul se dădea la mine. Îmi zicea că pot să mă îmbrac și cu un sac, că el, dacă vrea să mă vadă goală în mintea lui, aia o să se întâmple.

Pe stradă, când mergeam prin București cu placa de skate, mi s-au făcut tot felul de apropouri. Însă cel mai deranjant a fost când treceam vara cu un tricou lărguț pe lângă o terasă și un tip de la o masă mi-a băgat mâna pe sub tricou. Puteam să cad, puteam să mă lovesc. Pentru el n-a contat.

Mulți ani am fost pe defence mode. Eram mai băiețoasă, purtam haine largi și mi-am găsit în energia mea masculină un protector pe care nu l-am avut. Este foarte nasol să înțelegi că a fi femeie e ceva vulnerabil sau ceva ce ține de slăbiciune.

Țin un vlog de consiliere psihologică și observ cum reacționează bărbații care au nevoie de afecțiune și atenție la clipurile mele și felul în care reacționează atunci când postez orice altceva.

Poate o să dispară pudibonderia și preconcepțiile că femeile deștepte trebuie să arate ca Bety cea urâtă.

Andrada Cilibiu – mâna dreaptă de la Centrul Filia

Faptul că am sânii mari m-a pus, când eram adolescentă, în tot felul de situații inconfortabile.

Am început să port sutien în clasa a VI-a. Mama îmi tot cumpăra sutiene și îmi zicea că mi-au crescut sânii și e rușinos. Nu îmi plăcea – mă strângea, era inconfortabil și mi se părea cumva nepotrivit. La 12 ani îmi imaginam că doar femeile poartă sutien; eu eram o fetiță și eram printre puținele din clasă care purtau sutien.

Cam atunci am început să trec și aproape în fiecare zi prin hărțuire sexuală la școală. Toți băieții puneau mâna pe toate fetele – pe sâni, pe fund, oriunde – și niciunul dintre adulții din școală nu avea vreo reacție. Părinților nu le spuneam nimic, ne era rușine. Sutienul m-a urmărit de atunci încă vreo 8 ani, până când am terminat liceul și m-am mutat în București.

Faptul că am sânii mari m-a pus, când eram adolescentă, în tot felul de situații inconfortabile: de la male gaze, la bărbați care veneau și mă apucau random de sâni pe stradă, până la colegi de școală și profesori care făceau tot felul de comentarii sexuale.

Când am ajuns la FILIA și mi-am regăsit conștiința feministă, am început să nu mai port sutien. În sfârșit nu mă mai strângea nimic de umeri și de spate. De trei ani nu am mai purtat sutien și nu am regretat nicio secundă; bine, poate am regretat de fiecare dată când am fugit după autobuz și mi-au sărit sânii în toate părțile.

Odată cu înaintarea în vârstă am început să mă simt mai în siguranță pe stradă (înainte eram de-a dreptul traumatizată, acum sunt doar speriată și precaută), cu toate că sunt hărțuită și fluierată la ordinea zilei și aud tot felul de comentarii despre faptul că nu port sutien.

La locul de muncă nu a fost niciodată o problemă, pentru că la Centrul FILIA am găsit un spațiu sigur și feminist în care eu și colegele mele ne sprijinim una pe cealaltă, nu ne judecăm și suntem solidare. Totuși, nici acum nu e atât de simplu. Cumva, din cauza standardelor de frumusețe nerealiste, am început să mă simt complexată de cum arăt, am început să mă gândesc că am sânii prea mari și am devenit foarte self-aware. Lucrez la asta în terapie, sunt într-un proces de acceptare de sine care a început în mod activ și conștient după ce am citit Foame. Memoriile corpului (meu) , de Roxane Gay, volum pe care l-am citit în timp ce plângeam. Mă gândeam la traumele femeilor ale căror corpuri au devenit câmp de luptă, fie pentru că sunt victime ale violului, fie că sunt femei care nu au acces la drepturile lor reproductive, fie că e vorba de adolescentele care trec prin hărțuire și revenge porn sau alte femei care au de suferit din cauza stereotipurilor de gen legate de corpul lor și de sexualizarea grotească a fetelor și femeilor.