Elena Andrei, femeia care a transformat abuzul domestic în artă

Elena Andrei este o femeie care a reușit să transforme trauma în artă. Am cunoscut-o anul acesta, în cadrul taberei de la mare a artiștilor. Nu am avut ocazia să povestim prea mult, dar am reținut un singur lucru despre ea: că este feministă.

Câteva luni mai târziu, Andrei, iubitul meu, s-a întors de la o seară petrecută cu pictorii la galeria de artă de pe Calea Victoriei cu două seturi compuse dintr-o ceașcă și farfurie din porțelan, de care m-am îndrăgostit imediat. Mi-a plăcut ideea, realizarea, calitatea produselor și faptul că emană feminitate și vulnerabilitate.

Le-am așezat în bibliotecă și, în timp ce le admiram, mi s-a născut ideea acestui interviu.

Când te-ai îndrăgostit de artă?

Relația mea cu arta este una complexă și s-a dezvoltat în timp, în funcție de etapele prin care am trecut. Povestea mea nu implică genul acela de început pe care și-l închipuie oamenii când vine vorba de artiști. Nu am pictat/desenat de când mă știu. Am făcut cinci ani de balet, opt ani de pian (instrument de care m-am reapucat de curând), nouă ani de dansuri grecești.

Prima dată când am desenat cu „adevărat” a fost în clasa a 7-a, pe vremea oracolelor. Toată lumea le completa și, la un moment dat, ajungeai la paginile unde trebuia să scrii câte o poezie, să desenezi ceva, să creezi ceva pentru a face bucata completată de tine cât mai frumoasă.

În liceu mi se dezvoltase o obsesie pentru Van Gogh, probabil datorită faptului că întotdeauna am fost fascinată de maniera în care unii artiști reușesc să țină în frâu mai multe culori fără să le scape acordul cromatic.

Cum a arătat traseul tău în lumea artistică?

La liceu am dat la secția de Arhitectura-Design urban, la Liceul de Arte Dinu Lipatti din Pitești. Abia la facultate mi-am urmat pasiunea pentru pictură, la Universitatea de Arte, secția pictură. A urmat apoi un master în arte vizuale la aceeași universitate.

Inițial, familiei i-a fost greu să se acomodeze cu decizia mea de a face pictură din cauza dificultăților prin care trec artiștii și a precarității unei cariere în acest domeniu la noi în țară.

Unchiul meu, fratele bunicii mele, Gheorghe Iliescu-Călinești a fost și el sculptor, iar mătușa mea, Cristina Iliescu este și ea artistă. De asemenea, străbunicul meu a fost cioplitor în lemn. Cumva filonul artistic a exista în familie și a fost îndeajuns de puternic încât a suprascris orice altă carieră în alt domeniu.

M-au susținut multe persoane în drumul meu și m-a ajutat să am profesori în liceu care au văzut potențialul meu. Dar nu o să mint, ca artistă traseul este mai dificil decât în cazul unui artist. Trebuie să învingi prejudecăți enorme legate de femei, de ceea ce pot realiza ele, trebuie să te înarmezi cu răbdare pentru toate remarcile misogine și comportamentele neadecvate. Și cel mai important este să-ți creezi o rețea de oameni cu valori asemănătoare ție, cu aspirații și idealuri comune. Încet, am adunat în jurul meu femei artiste alături de care am participat la multe proiecte.

Am regăsit de câteva ori un soi de autoportret în arta ta.

Autoportretul este un proces de introspecție, o manieră eficientă de cunoaștere. Autoportretul e o temă preferată de mulți artiști, e ca o sondare a sinelui pe care nu o poți face altfel. Practic este o temă inepuizabilă.

Mai mult, pe lângă pictură, tu realizezi și porțelan cu tematică feministă.

În 2011, am creat Istoriato – Alchimia viselor, prin care am început să creez obiecte din porțelan, în serie limitată, decorate prin pictură, cu pigmenți speciali pentru porțelan și ardere la temperaturi între 800 – 1200 de grade.

În 2018, am început să creez și bijuterii din porțelan sub același brand. Practic, aceasta este afacerea și partea un pic mai comercială a artei mele.

În 2020, am creat primele mele căni cu personaje feminine din colecția „Sink me deep”, care au fost expuse în expoziția Pudendum femininum, alături de cele 13 artiste din sororitatea Locomotive. Această sororitate a fost creată în contextul pandemic și avea o poziționare feministă, iar temele abordate de noi erau stereotipizarea, opresiunea, discriminarea, patriarhatul.

Obstacole au fost multe. Deși precaritatea din artă nu afectează doar femeile, artistele ce activează în artă sunt cu mult mai vulnerabile din punct de vedere economic decât artiștii.

Sunt în domeniul artistic de 20 de ani și de-a lungul timpului am observat că subestimarea lucrărilor semnate de femei pe piața de artă le determină să accepte munci adiacente artei pentru a putea să se întrețină sau să facă diverse compromisuri profesionale.

Consecința este că artistele pot dedica mult mai puțin timp artei decât colegii lor bărbați. În aceste condiții, succesul și accesul la resurse survin mai lent, mai târziu și cu eforturi disproporționat de mari pentru femei față de bărbați. Vorbeam mai sus despre importanța unei rețele artistice. Din păcate, crearea unei astfel de rețele este mai greu de realizat atunci când ești, de exemplu, o artistă mamă sau o artistă mamă singură, pentru că nu ai timpul necesar de a socializa.

Una dintre amintirile mele din timpul facultății implică remarci ale unora dintre cadrele didactice care ne spuneau că oricum o să ne mărităm și o să facem copii, așa că ce rost are să mai credem că putem picta.

Deci maternitatea este privită în acest caz ca o condiție incompatibilă cu cariera artistică. Nu îți explică nimeni că sistemul în sine este defect, că societatea de natură patriarhală generează un cadru inegal între femei și bărbați, care tinde să izoleze femeile pe durate lungi de timp, cât copiii sunt mici.

E o piesă care face referire la victimele violenței domestice, care mie mi-a plăcut tare mult. Care e povestea din spatele ei?

Instalația se numește „Cuvinte sparte” și, cu riscul unei vulnerabilizări extreme, am plecat de la propria istorie de abuz și am documentat experiențe de violență verbală (și nu numai) a peste 30 de femei care mi-au încredințat traumele lor.

O selecție a acestor agresiuni verbale a ajuns pe obiecte fragile, delicate, din porțelan, care a fost prezentată în cadrul expoziției personale „Locuri uitate ale inimii mele”.

Ideea a fost de catharsis, de traducerea unor experiențe traumatice într-o lucrare cu mesaj social. Contextul ales pentru obiectele din porțelan a fost crearea unei mese de familie festivă, pe care am așezat această colecție tocmai pentru a reaminti că abuzul domestic este prezent chiar și în mediile pe care le considerăm protejate, iar abuzul îmbracă cele mai perfide forme și nu se rezumă la registrul violenței fizice. Poate fi economic, emoțional, verbal.

De asemenea, știu că tu ești moderatoarea paginii de Facebook „Istoria artei la feminin”.

Am inițiat „Istoria artei la feminin” în 2021, dar am început să strâng materiale despre artiste încă din facultate. Una dintre întrebările care mi-au fost puse la admiterea la masterat, a cărei comisii era formată exclusiv din bărbați, a fost dacă pot nominaliza 10 artiste până la Frida Kahlo. Nu numai că puteam numi 10, puteam numi 100. Dar niciuna dintre ele nu era trecută în cărțile de istoria artei din care ni se preda nouă.

Ni se spune în toate formele de învățământ artistic că nu au existat decât foarte puține femei artiste, ceea ce înseamnă că ele nu pot performa în acest domeniu. Nu se ține seamă de faptul că de-a lungul timpului, lucrările artistelor sunt mai puțin păstrate decât ale artiștilor.

Incluse la categoria de artă minoră, multe din creațiile lor au fost păstrate în familie sau în cercuri restrânse, iar colecționarii de artă au fost mai puțin interesați de opera feminină decât de cea masculină, nu prin valoarea artistică mai mică, cum ar zice unii, ci prin simplu fapt că arta este la final un act de comerț și investiție, iar în acele vremuri, să investești în lucrări considerate minore, din simplu fapt că erau create de femei, era un fapt de la sine înțeles.

Să nu uităm inclusiv că accesul la resurse și învățământul de artă pentru femei a venit foarte târziu, abia pe la jumătatea secolului 19. Inclusiv când au avut acces la învățământul de artă, ele nu au putu participa la cursurile de anatomie artistică decât foarte târziu.

Am creat pagina pe care postez materiale despre artiste care au lucrat până în secolul 20, tocmai pentru a le face cunoscuta opera. Este un proiect voluntar pe care aș vrea să-l dezvolt poate într-un blog sau o bază de date. Îmi doresc ca prin intermediul lui să pot educa oamenii pe acest subiect, să depășim ignoranța care învăluie acest subiect și să readuc în atenția publicului și să scot din anonimat opera minunată a artistelor.

Când te-ai „lovit” prima dată de conceptul de feminism?

M-am „lovit” de conceptul de feminism atunci când a trebuit să fac față discriminărilor de care eu și femeile din jurul meu aveam parte. Nu ni se vorbește despre asta cât suntem adolescente.

Discriminarea e una sistemică, iar educația ne este dată în spiritul în care femeile trebuie să fie într-un anume fel, iar bărbații în alt fel.

Ce nu înțeleg oamenii este că feminismul ajută și femeile și bărbații. Trebuie dărâmat stereotipul care spune că feminismul luptă împotriva bărbaților. Ei cresc la rândul lor marcați de prejudecăți toxice despre cum ar trebui să se comporte în societate.

Tot aud, culmea, câteodată mai mult de la femei, că nu mai e nevoie de feminism. Dar într-o lume în care violența este scrisă în ADN-ul societății și uneori este inclusiv greu de reperat și de definit ca atare, iar misoginismul este internalizat chiar de multe femei, întotdeauna va fi nevoie de feminism.

Cât despre noul val de feminism, mărturisesc că eu îmi trag apartenența mai degrabă dintr-un feminism de val doi, dar asta nu înseamnă că nu sunt la curent cu ce se petrece în perioada contemporană. Cred că fiecare generație de fete și femei și-a creat o raportare specifică perioadei, iar asta contează enorm în contextul actual.

Recomandă-mi, te rog, trei titluri despre artă dintr-o perspectivă feministă.

* „Forgotten women – The Artists” de Zing Tsjeng

* „Why have there been no great women artists?” de Linda Nochlin

* „The Mirror and the Palette: Rebellion, Revolution and Resilience: 500 Years of Women’s Self-Portraits” de Jennifer Higgie

* Recomand și documentarul The Story of Women and Art

Leave a Comment

Your email address will not be published.

Start typing and press Enter to search