Cum tratăm animalele pe care le mâncăm
Știm deja că, de mult timp, scopul mâncării nu mai e doar acela de a ne hrăni. Pe lângă arta gastronomică, bucătarii cu stele Michelin și restaurantele inedite frecventate des de persoanele din înalta pătură socială, mâncarea are rolul de a strânge oamenii împreună la sărbători precum Ziua Recunoștinței, Crăciunul, Paștele și nu numai. Mai mult decât atât, de sute de ani, oamenii au început să își lege propriile povești de anumite bucate. În acest caz nu pot să-mi iau gândul de la personajul lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut și madlena lui, care-l poartă înapoi în copilărie.
Totuși, în articolul de astăzi nu vom discuta de o istorie a mâncărurilor, ci vom descoperi de ce animalele au devenit ingrediente principale în cărțile noastre de bucate, cum ne alegem animalele pe care le consumăm, vom afla ce se întâmplă în abatoare atunci când nimeni nu supraveghează activitatea muncitorilor și cu ce ar fi bine să nu ne hrănim ca să nu ne îmbolnăvim ori să declanșăm epidemii sau chiar pandemii.
Cartea care a stat la baza documentării mele este De ce mâncăm animale, de Jonathan Safran Foer, un scriitor american de origine evreiască, autorul romanelor Totul e iluminat, ecranizat în 2005, Extrem de tare și incredibil de aproape și Iată-mă. De ce mâncăm animale e primul său titlu de nonficțiune, care a stat și la baza documentarului Eating animals, în regia lui Christopher Dillon Quinn, fiind narat chiar de Foer și de Natalie Portman.
Înainte de a pătrunde în obiceiurile omenirii, o să vorbesc puțin despre Jonathan Safran Foer și despre motivul său de a începe un astfel de proiect având în vedere că aproape toată viața lui s-a hrănit cu animale și s-a ferit de discursurile incisive ale veganilor. Foer este nepotul unei supraviețuitoare a Holocaustului, așa că își începe cartea vorbind despre cum bunica lui nu a putut să adopte, mai târziu în viață, o dietă vegană, având în vedere că a supraviețuit în al Doilea Război Mondial hrănindu-se cu resturi de cartofi putreziți, rămășițe de carne, de piele și cartilagii. Viziunea ei asupra mâncării era următoarea: considera că alimentele bogate în calorii sunt mai sănătoase decât cele cu calorii puține și că majoritatea vitaminelor se găsesc în piele sau coajă. Apoi, că cele mai bune de mâncat sunt animalele mari, urmate de cele mai mici decât noi, oamenii, după care de pești, pe care nu-i considera animale, apoi de ton, pe care nu-l considera pește, apoi de legume, fructe, prăjituri, biscuiți și sucuri acidulate.
Nepoții ei, atunci când erau copii, inclusiv Jonathan Safran Foer, o numeau cea mai bună bucătăreasă din lume pentru că gătea cel mai bun pui cu morcov, de altfel singurul preparat complex pe care știa să-l facă.
Probabil că celelalte povești ale ei erau prea dificil de spus. Sau poate că și-a ales singură povestea care să o definească, dorind să fie cunoscută nu pentru faptul că a supraviețuit, ci pentru că a avut grijă de familia ei. Sau poate că supraviețuirea ei a depins tocmai de faptul că a avut grijă de noi: povestea relației ei cu mâncarea înglobează toate celelalte povești pe care le-am putea spune despre ea. Pentru ea, mâncarea nu era doar mâncare. Era un amestec de teroare, demnitate, recunoștință, răzbunare, veselie, umilință, religie, istorie și, firește, iubire. Ca și cum fructele pe care ni le oferea mereu erau culese de pe ramurile distruse ale copacului nostru genealogic.
Foer nu a avut o relație constantă cu veganismul pe parcursul vieții. Aflându-se sub influența bunicii, a perspectivei ei și a preparatelor, nu avea cum să fie altceva decât un omnivor convins. Apoi, când avea 9 ani, bona lui, care nu dorea să facă vreodată un rău cuiva, l-a refuzat pe băiat atunci când acesta a invitat-o să mănânce pui alături de el. Cuvintele femeii au avut impact asupra scriitorului. A simțit nevoia să-și schimbe viața, dar asta nu a durat foarte mult. Din acel moment până la vârsta adultă, autorul a pendulat între dieta alimentară care include carne și dieta vegană. S-a îndrăgostit și la scurt timp a început să discute cu noua lui parteneră despre căsătorie și veganism. Au făcut nunta, dar acea trecere de la o dietă la alta a fost constantă până când s-a născut primul lor copil.
Când a aflat că va deveni tată, Foer mărturisește că a simțit un elan surprinzător să facă tot felul de lucruri. A început să facă ordine în casă, să înlocuiască becurile arse de luni întregi, să șteargă geamurile și să completeze formularele. Și-a schimbat ochelarii, a cumpărat o duzină de șosete albe, a instalat un portbagaj pe mașină și un perete despărțitor pe bancheta din spate, între câine și bagaje, și-a făcut analizele prima dată după 5 ani… și s-a hotărât să scrie o carte despre consumul de animale. De ce? Pentru că orice părinte își dorește ce-i mai bine pentru copilul său. De la a-l înscrie la grădinița cea mai bună, a-i cumpăra cele mai inedite jucării până la a-l hrăni corespunzător și sănătos.
Imediat ce i s-a născut băiatul, scriitorul a sunat-o pe bunica lui. Era trecut de miezul nopții. Foer zice că nu a văzut-o vreodată pe bunica lui plângând, dar atunci când femeia l-a întrebat cât cântărește strănepotul ei, a putut să-i simtă lacrimile în voce.
Prima dorință a fiului său imediat după ce s-a născut a fost să mănânce. Scriitorul a sesizat că fără să-i arate sau să-i explice careva, copilul știa exact ce are de făcut. Știa asta datorită a milioane de ani de evoluție, așa cum și inima știe să bată. Sentimentul de mirare pe care Foer l-a trăit în acel moment l-a făcut să simtă o legătură cu toți cei care au trăit înaintea lui, generații la rând. Era, zice el, ca și cum putea să vadă inelele arborelui său genealogic.
Când am început să scriu această carte, fiul meu avea deja câteva zile, iar în acea perioadă mi se părea că toate acțiunile lui se învârt în jurul hranei. Sugea la sân, dormea. După ce sugea la sân, se agita înainte se fie hrănit la sân sau regurgita laptele pe care tocmai îl înghițise. Acum, când mă apropii de sfârșitul cărții, e capabil de discuții destul de complexe, iar hrana o digeră laolaltă cu poveștile pe care i le spunem. A-mi hrăni fiul nu seamănă cu propria hrănire – are o cu totul altă importanță. Hrana, în sine, e importantă (contează atât sănătatea, cât și plăcerea mâncatului), dar și poveștile pe care ni le spunem la masă. (…) Poveștile despre mâncare sunt povești despre noi înșine – despre istoria și valorile noastre. În tradiția evreiască a familiei mele am învățat că hrana îndeplinește două scopuri paralele – te hrănește și te ajută să-ți amintești. Mâncatul și povestitul sunt inseparabile: gustul sărat ne duce cu gândul la lacrimi, mierea nu e doar dulce la gust, dar ne amintește și de viața dulce de altădată, iar matzah este pâinea suferinței noastre.
Așa că, având în vedere că preparatele sunt povești, după ce s-a născut fiul lui, Foer voia să-i ofere acestuia o dietă sănătoasă bazată pe fructe și legume, dar, în același timp, nu voia să-l priveze pe copil de poveștile străbunicii lui și de faimoasa mâncare de pui cu morcov. Din acest motiv scriitorul a început să lucreze la acest titlu de nonficțiune. Voia să înțeleagă atât pentru el, cât și pentru familia lui ce e este carnea. De unde provine? Cum e produsă? Cum sunt tratate animalele și în ce măsură contează acest lucru? Care sunt efectele economice, sociale și de mediu ale consumului de animale?
Creșterea animalelor, spune Foer chiar în introducerea cărții, este un subiect complex pentru că nu există două animale, două ferme, doi fermieri și doi consumatori identici. Iar în cazul consumului de animale, la fel ca în cazul altor probleme, cum ar fi avortul, există întrebări fundamentale care ne depășesc. Spre exemplu, din ce stadiu al sarcinii ar trebui să considerăm că fetusul e o persoană reală? Ce simte și ce înțelege din lume un animal? Subiectele sunt alunecoase, frustrante chiar și imposibil să te lase indiferent.
Așadar, hai să aflăm cum tratăm animalele pe care le mâncăm.
Câinele – cel mai bun prieten sau tocăniță?
Până la 26 de ani, Jonathan Safran Foer nu era un iubitor de animale. Ba chiar nu-i plăceau deloc. I se păreau plictisitoare, murdare, inabordabile, imprevizibile și inutile. Simțea asta în special pentru câini, influențat de frica mamei lui pentru ei, frică pe care a moștenit-o și femeia pe cale maternă. Lui Foer nu-i plăcea să se uite nici la emisiuni cu câini, nu înțelegea nici iubitorii lor, ba de multe ori îi antipatiza. Toate astea până când a început să iubească animalele.
Într-o sâmbătă, se plimba cu soția lui pe Seventh Avenue în Brooklyn, cartierul în care locuiau, și au dat peste un cățel mic și negru care dormea pe o bordură, ghemuit, îmbrăcat cu o vestă pe care scria ia-mă acasă. Pentru o persoană care nu a crezut vreodată în dragoste la prima vedere sau în destin, autorul a fost surprins când s-a găsit îndrăgostindu-se de acel câine. Și-a dat seama că oamenii văd frumusețea și în altceva, nu doar în niște boticuri umede.
Modul în care ne îndrăgostim de animale are ceva aparte. Fiecare rasă de câine are fanii săi devotați, pasionații de păsări își petrec diminețile în frig, sondând cu atenție cerul și curăță după creaturile înaripate, iar în cazul iubitorilor de pisici, aceștia manifestă o intensitate în relația cu animalul lor care lipsește din majoritatea relațiilor umane. De altfel, cărțile pentru copii sunt pline de iepurași, șoricei, urși, omizi, păianjeni, greieri și aligatori.
Aproximativ 63% dintre familiile din America au cel puțin un animal de companie. Acest obicei, în ciuda ceea ce pare, e nou și s-a răspândit odată cu dezvoltarea clasei de mijloc și a urbanizării, fiindcă mai demult întreținerea animalelor de companie era privită ca o extravaganță, fiind destul de costisitoare. Ca să înțelegem, americanii cheltuie 34 de miliarde de dolari în fiecare an doar cu întreținerea prietenilor pufoși.
Istoricul Sir Keith Thomas, de la Oxford, autorul lucrării de referință Man and the Natural World susține că: răspândirea obiceiului de a deține animale de companie printre membrii clasei de mijloc urbane în perioada modernă timpurie este (…) un fenomen de o reală importanță socială, psihologică și nu în ultimul rând comercială… De asemenea, acest obicei are anumite implicații pe planurile ideilor. Cei din clasa de mijloc au început să vorbească într-un mod pozitiv despre inteligența animalelor; totodată, s-a răspândit ideea că animalele ar putea să aibă caracter și personalitate; li s-au pus bazele psihologice ale concepției că unele animale sunt îndreptățite la o mai mare considerație morală.
Foer, deși a început să iubească cățelușa pe care a salvat-o de pe bordură, care a primit mai târziu numele de George, și-a dat seama că nu-și poate da seama ce se află în mintea ei, pe lângă nevoile de bază, bineînțeles. Lipsa ei de inteligență, în anumite momente, îl surprinde pe autor la fel de tare ca inteligența ei în alte privințe. În majoritatea timpului e chiar o adevărată pacoste pentru că se satisface compulsiv în fața invitaților, îi roade papucii și jucăriile copilului, e obsedată să omoare veverițe, sare la evreii hasidici, le umilește pe femeile la menstruație, dezgroapă tot ce plantezi, din când în când își face și nevoile în casă și tot așa. Cu toate acestea Foer nu ar mânca-o pe George, fiindcă e a lui. Atunci și-a pus următoarele întrebări: de ce nu ar mânca un câine pe care nu-l cunoaște? Sau, cum ar justifica faptul că îi e milă de câini, dar se hrănește cu alte animale?
Așa că, hai să vorbim puțin despre câini. În ciuda faptului că e legal în 44 de state americane să te hrănești cu animalul care-i considerat cel mai bun prieten al omului, e totuși un subiect tabu la fel de serios precum canibalismul. Nici măcar cei mai entuziaști carnivori nu se hrănesc cu carne de câine. Spre exemplu, celebrul bucătar și om de televiziune Gordon Ramsay face publicitate la diverse tipuri de carne, dar nu vei vedea vreodată un cap de cățel răsărind din oalele lui.
Știm deja că aceste creaturi cu care ne împărțim viața sunt minunate și unice în multe privințe, dar abilitățile lor intelectuale și senzoriale sunt destul de banale. Porcii, de exemplu, sunt cel puțin la fel de inteligenți și de sensibili. Aceștia pot să sară pe bancheta din spate a unei mașini, pot răspunde la aport, se pot juca, pot fi chiar răutăcioși și de multe ori răspund la afecțiunea pe care tu le-o arăți. Și atunci, de ce nu le dăm voie să doarmă în patul nostru sau măcar să-i cruțăm să devină masa noastră de prânz?
Când vorbim despre carnea de câine ajungem să aflăm câte ceva despre câini, dar mult mai multe lucruri descoperim despre noi, oamenii. Francezii care își iubesc câinii își mănâncă uneori caii. Spaniolii care își iubesc caii își mănâncă uneori vacile. Iar indienii care își iubesc vacile își mănâncă, tot uneori, câinii. Deși celebrul fragment din Ferma animalelor a lui George Orwell a fost scris într-un context cu mult diferit, el se potrivește și acestei situații: Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte.
Așadar, cum alege omul carnea pe care o consumă? Studiile lui Foer au arătat că un carnivor selectiv ar veni cu următoarele răspunsuri:
El va spune că e interzis consumul animalelor de companie. Dar câinii nu sunt animale de companie în toate colțurile lumii. Apoi, în cazul persoanelor din cultura americană sau vest europeană care nu au un câine, cine are dreptul să le interzică să le mănânce carnea? Ei bine, în aceste condiții, afirmația carnivorului selectiv se va schimba în: este interzis consumul animalelor care au abilități mentale semnificative. Totuși, în această categorie nu intră doar câinii, ci și porcii, vacile, puii de găină și multe specii de animale marine. Atunci afirmația iar va suferi modificări și va deveni: E un motiv întemeiat pentru care există anumite tabuuri vechi de când lumea – să nu te joci cu excrementele, să nu-ți săruți sora sau să nu te hrănești cu animale de casă. Din punct de vedere evoluționist, ele sunt dăunătoare pentru om. Dar în multe locuri din lumea asta consumul de carne nu a fost și nu e interzis. Carnea de câine, dacă e gătită corespunzător, nu prezintă riscuri pentru sănătate într-o măsură mai mare față de alte tipuri de carne pe care le consumăm.
Consumul de carne de câine are chiar o istorie străveche. În mormintele din secolul al IV-lea s-au găsit desene ale unor câini uciși pentru carne, alături de alte animale. Obiceiul de a te hrăni cu acest tip de carne era atât de comun în viața de zi cu zi încât a exercitat o influență asupra limbajului: caracterul sino-coreean care înseamnă corect și potrivit (yeon) se traduce, literal, prin tot așa cum carnea de câine gătită e delicioasă. De asemenea, Hipocrate, cel mai vestit medic al Greciei antice, lăuda carnea de câine, spunând că reprezintă o sursă de putere. Nici romanii nu se lăsau mai prejos. Ei mâncau pui de câine abia fătați, iar indienii Dakota apreciau ficatul de câine. Până nu demult, hawaiienii consumau creier și sânge de câine. Câinele mexican fără păr a fost principala sursă de carne a aztecilor. În ziua de azi, în Filipine se consumă carne de câine ca să scapi de ghinion. În China sau Coreea e considerat chiar un medicament, în Nigeria un afrodiziac, iar în multe alte locuri din lume se consumă strict pentru gust. Nu trebuie să uităm că secole la rând, chinezii au crescut mai multe specii de câine pentru carne, printre care și faimoasa rasă ciau-ciau.
Faptul că această practică a existat aproape peste tot în lume nu justifică ideea de a continua să facem asta. Oricum, spre deosebire de carnea care provine din fermele industriale, despre care vom vorbi puțin mai târziu, care necesită producerea de noi exemplare de animale și întreținerea lor, câinii ne roagă, cu ghilimele de rigoare, să-i mâncăm. În fiecare an, în aproximativ 920.000 de centre pentru animale sunt eutanasiați 390.000 de câini și 530.000 de pisici. Asta înseamnă milioane de kilograme de carne aruncate an de an. Dar chiar și distrugerea câinilor eutanasiați este o problemă ecologică și economică destul de gravă. Așa că, într-un fel ne hrănim deja cu carnea lor pentru că proteina animală considerată nepotrivită consumului uman devine hrană pentru vite și alte animale.
Cumva, am ajuns să acceptăm că în unele zone ale lumii încă se consumă carne de câine. Ok, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm să le tratăm ca pe niște ființe doar pentru că multă lume crede că adrenalina dă un gust mai bun cărnii de câine, ceea ce explică metodele tradiționale de ucidere: spânzurarea, fierberea câinelui de viu, bătaia până la moarte. Poate că metoda tradițională hawaiiană de a ucide un câine prin al ține strâns de nas, cu scopul de a i se păstra sângele, ar trebui interzisă măcar social, dacă nu legal.
Acum o să vă împărtășesc o rețetă clasică filipineză pe care o întâlnești, de cele mai multe ori, la nunți:
Tocăniță de câine
Mai întâi se taie un câine de talie medie, apoi se pârlește blana la fac puternic. Cât timp e cald, se îndepărtează cu grijă pielea și se pune deoparte (ar putea fi folosită la alte rețete). Carnea se taie în cuburi de 1 cm și se lasă două ore la marinat într-un amestec de oțet, boabe de piper, sare și usturoi. Apoi se frige la fac mare într-o tigaie orientală, unsă în prealabil cu ulei, și se adaugă ceapă, ananas tăiat făcute sauté, până se frăgezește. Se toarnă suc de roșii și apă fierbinte, după care se adaugă piper verde, foi de dafin și sos Tabasco. Amestecul de acoperă cu un capac și se lasă la foc mic, ca să se pătrundă bine carnea. Se mai adaugă o pastă din ficat de câine și se lasă pe foc încă 5-7 minute.
Toată lumea știe că un câine și un pește nu au nimic în comun. Câinii se aseamănă mai mult cu pisicile, cu bebelușii. De multe ori îi lăsăm să mănânce și să doarmă cu noi, îi luăm în călătorii, chiar și în cele cu avionul, îi ducem la doctor și plângem când mor. Peștii au legătură cu acvariile, cu sosurile asiatice, cu bețigașele chinezești și nu au parte de considerație din partea oamenilor.
Diferențele între câini și pești sunt uriașe. Cuvântul pești trimite la un ocean de peste 31.000 de specii. Totuși, cu toate că e mai dificil de comunicat cu ei, peștii sunt sensibili la varietățile de presiune ale apei, pot să se orienteze în funcție de o mulțime de substanțe chimice eliberate de alte animale marine și percep sunete de până la 19 kilometrii. Peștii viețuiesc într-un alt element. Sunt tăcuți, sobri și au o privire goală. Biblia spune că au fost creați în altă zi decât omul, iar teoria darwinistă îi plasează pe o treaptă timpurie inferioară în evoluția care a dus la apariția speciei umane. Totuși, peștii construiesc adăposturi complexe, formează relații monogame, vânează în colaborare cu alte specii și folosesc unelte. Se recunosc unii pe alții, își amintesc în cine pot avea încredere și în cine nu, iau decizii individuale, sunt conștienți de propriul prestigiu social și al celor din jur și concurează între ei pentru o poziție mai bună în cadrul grupului. Au o memorie de lungă durată semnificativă, sunt experți în transmiterea informațiilor prin intermediul rețelelor sociale și pot să transmită cunoștințe de la o generație la alta.
În trecut, tonul, cel mai consumat soi de pește din Statele Unite, era pescuit cu cârlige și undițe. Înainte de a fi tras în barcă, un pește prins cu undița era lăsat să sângereze până la moarte sau se îneca, fiindcă peștii se îneacă atunci când nu se mai pot mișca în apă. Peștii mai mari, nu doar tonul, ci și peștele spadă și marlinul erau de multe ori doar răniți de cârlig și opuneau rezistență ore sau zile la rând de fiecare dată când pescarul încerca să-i tragă cu undița. Puterea lor era atât de mare încât era nevoie de 2-3 oameni pentru a scoate din apă un singur exemplar.
Pescarii foloseau în acest scop și încă folosesc niște unelte asemănătoare unor sulițe. Da, vorbim de harpoane. Un harpon înfipt în corpul, înotătoarele sau chiar în ochiul unui pește devine un soi de mâner de care te folosești ca să-l ridici pe punte. Unii susțin că cea mai eficientă metodă e să înfigi harponul sub coloana vertebrală. Alții, printre aceștia numărându-se și autorii unui manual de pescuit publicat de Națiunile Unite, te sfătuiesc să înfigi harponul în cap.
Pe vremuri, pescarii localizau cu o deosebită atenție bancurile de ton și apoi capturau peștii unul câte unul cu plase, undițe și harpoane. În zilele noastre, tonul pe care ajungem să-l mâncăm nu e prins aproape niciodată cu echipamente atât de simple, ci prin două metode: pescuitul cu plasele-pungă sau cu paragatele, niște unelte de pescuit marin, alcătuite dintr-un șir de cârlige cu nadă fixate de un odgon și folosite la pescuitul calcanului, al sturionilor etc.
Din fiecare zece toni, rechini și alți pești prădători mari care obișnuiau să populeze oceanele noastre acum 50-100 de ani a mai rămas azi doar unul. Mulți oameni de știință spun că în mai puțin de 50 de ani vor dispărea toate speciile de pești. În prezent se fac eforturi intense pentru a prinde, a ucide și a mânca și mai multe animale marine. Situația în care ne aflăm e atât de gravă încât cercetătorii de la University of British Columbia susțină că interacțiunile oamenilor cu resursele piscicole au ajuns să semene cu un război de exterminare.
Foer, documentându-se pentru De ce mâncăm animale, a aflat mai multe informații despre exploatarea animalelor în scopuri alimentare și și-a dat seama că transformările radicale prin care a trecut pescuitul și nu numai în ultimii 50 de ani sunt expresia unui fenomen mult mai vast. Omenirea a declarat război sau mai degrabă a acceptat tacit să fie purtat un astfel de război împotriva tuturor animalelor pe care a ajuns să le consume. Acest război este unul nou și se numește creșterea animalelor în ferme industriale.
Lucruri mai puțin știute care se întâmplă în fermele industriale
La fel ca în cazul pornografiei, creșterea animalelor în ferme industriale este greu de definit, dar ușor de identificat – un sistem industrializat și intensiv de agricultură în care animalele sunt modificate genetic, sunt închise și hrănite cu produse deloc naturale care conțin întotdeauna antibiotice.
La nivel global se cresc anual circa 450 de miliarde de animale terestre. În cazul peștilor nu s-a putut realiza o statistică. În SUA, 99% dintre toate animalele de pe uscat, care sunt mâncate de oameni sau folosite pentru a produce lapte și ouă, sunt ținute în ferme industriale.
Mai mult decât un set de practici, creșterea animalelor în ferme industriale este un mod de gândire în care este prioritară reducerea costurilor de producție la un minim absolut și se ignoră sistematic sau se externalizează anumite costuri, cum ar fi degradarea mediului, bolile umane și suferința animalelor. Mii de ani, fermierii au imitat procesele naturale în practicile lor de creștere a animalelor. Însă fermele industriale se raportează la natură ca la un obstacol care trebuie depășit.
Ca să înțelegem cât de oribile sunt procesele de creștere a vietăților în aceste tipuri de ferme, o să vorbim puțin de cum sunt pescuiți peștii, cum trăiesc găinile, vacile și porcii până să fie sacrificați.
Pescuitul industrial e diferit, într-un anume fel, de creșterea altor animale în ferme industriale, dar trebuie inclus în listă pentru că face parte din aceeași transformare a agriculturii. Căpitanii vaselor de pescuit din ziua de azi supraveghează peștii din camere pline cu aparate electronice și plănuiesc care e momentul perfect ca să prindă un număr cât mai mare. Dacă dau greș, nu se opresc. Asta nu e tot. Ei nu se limitează să pescuiască doar ce se află în apropierea vaporului, folosind dispozitive de atras peștii cuplate la balize GPS răspândite pe toată suprafața oceanelor. Balizele transmit informații către camerele de control de pe vapoarele de pescuit despre peștii din apropiere și locul exact unde se află dispozitivele DAP.
Pescarii din zilele noastre au mai multe lucruri în comun cu oamenii care lucrează în fermele industriale decât cu pescarii de altă dată, pentru că, în fiecare an, aceștia instalează 1,4 miliarde de cârlige la capătul paragatelor, în fiecare cârlig aflându-se o bucată de carne de pește, calamar sau chiar delfin folosită ca momeală, sau că folosesc flotile de pescuit care dispun de 1.200 de plase, fiecare cu o lungime de 48 de km, care sunt specializate în prinderea unei singure specii, sau că pot încărca, doar pe un singur vapor, 50 de tone de animale de mare în doar câteva minute. Mai mult, în acest domeniu au fost aplicate, în mod sistematic, tehnologii militare: radare, sonde, folosite cândva pentru localizarea submarinelor inamice, sisteme de navigație electronice din marina militară, iar în ultimul deceniu al secolului XX, GPS-uri cu localizare prin satelit, cu ajutorul cărora pescarii descoperă zonele bogate în pește sau se întorc la cele deja găsite.
Și pentru că vorbim despre pești și de felul mecanic în care sunt prinși, nu putem trece de acest subiect fără să menționăm de captura secundară. Pentru că, după cum am spus, pescuitul implică tot mai multă tehnologie și tot mai puțini pescari, această combinație duce la capturi secundare uriașe. Să luăm, de exemplu, creveții. În urma pescuitului cu traule, operațiunea standard prin care sunt prinși creveții, se aruncă peste bord, moarte sau un agonie, între 80 și 90 % dintre animalele marine capturate cu fiecare umplere a traulelor. Mare parte din această captură e reprezentată din specii pe cale de dispariție. Creveții nu reprezintă decât 2% din cantitatea de fructe de mare care se consumă pe plan mondial, dar această tehnică de pescuit e responsabilă de 33% din captura secundară.
Un alt exemplu e tonul. Printre cele 145 de specii ucide de obicei, în mod arbitrar, atunci când se pescuiește ton se numără: diavolul de mare gigant, rechinul Galapagos, rechinul de nisip, rechinul-vulpe, rechinul mako, marele rechin alb, rechinul ciocan, câinele de mare, peștii bonito, macroul regal, peștele spadă, peștele lance, peștele delfin, hamsiile, peștii zburători, codul, căluțul-de-mare auriu, peștele lună, țestoasele Caretta, țestoasele verzi, țestoasele cu cioc de șoim, balena cu cocoașă, balena ucigașă, cașalotul, delfinul pestriț de Atalantic, delfinul cu bot gros.
Imaginează-ți că ți se pune în față o farfurie cu sushi. Dacă farfuria cu sushi ar conține și captura secundară, ea ar trebui să aibă un diametru de 152 de centimetri.
E un paradox, dar succesul fermelor industriale depinde de faptul că majoritatea consumatorilor întrețin câteva reprezentări nostalgice cu privire la producerea hranei. Spre exemplu, pescari care aduc peștii la mal, porcari care dau nume porcilor pe care-i cresc, crescători de păsări care privesc înduioșați cum puii sparg oul cu ciocul. Aceste reprezentări sunt totodată cel mai mare coșmar al fermierilor industriali, pentru că ele au puterea de a reaminti lumii că 99% din agricultura de astăzi reprezenta mai puțin de 1% acum nu foarte mult timp.
La fel ca peștii, nici găinile din fermele industriale nu au un trai mai bun. Majoritatea sunt crescute în baterii. Într-o baterie standard, o găină ouătoare are la dispoziție aproximativ 430 cm² – adică ceva între o pagină în format A5 și o foaie A4. Acestea sunt suprapuse pe mai multe niveluri și ajung de la 3 până la 9 etaje. Japonia are cea mai înaltă crescătorie cu baterii din lume. Acolo cuștile sunt așezate pe 18 niveluri, în hale fără ferestre.
Totuși, nu toate găinile sunt nevoite să trăiască în baterii. Dar numai din acest punct de vedere putem spune că găinile de carne sunt mai norocoase, pentru că fiecare are dreptul la un spațiu de aproximativ 1.000 de cm². Acum te întrebi care sunt diferențele între găinile de ouă și cele de carne cu excepția spațiului pe care-l primesc? În cazul în care nu ești fermier, e posibil să nu știi că în fermele industriale se cresc două tipuri de găini. Amândouă se numesc așa, dar au un organism și un metabolism diferit, acestea fiind manipulate genetic pentru a îndeplini funcții diferite. Ouătoarele fac, bineînțeles, ouă. Comparativ cu anii 1930, ele produc de două ori mai multe ouă. Găinile de carne dau carne. Acestea au fost manipulate ca să crească de două ori mai mari în mai puțin de jumătate de timp. Găinile, în trecut, aveau o speranță de viață de 15 până la 20 de ani. Găinile de carne din prezent sunt tăiate când ajung pe la 6 săptămâni, pentru că ritmul lor zilnic de creștere a crescut cu 400%.
Bineînțeles, că pe lângă găinile de gen feminin care sunt utilizate pentru carne sau ouă, se nasc și pui de gen masculin, care nu sunt concepuți nici măcar pentru carne, așa că nu îndeplinesc nicio funcție. Ei ajung să fie distruși, adică sunt aspirați printr-o serie de conducte, de unde ajung pe o placă electrică. Unele sunt azvârlite în vase mari de plastic. Cele mai neputincioase sunt prinse la fund, unde se sufocă lent. Cele mai puternice se sufocă lent la suprafață. Altele sunt trimise de vii la macerat.
Sunt păsările mai reduse mintal față de câini încât să devină friptură? Bazându-se pe 40 de ani de experiență în cercetare, Dr. Lesley Rogers, un specialist în fiziologie animală, care a descoperit lateralizarea cerebrală la păsări, susține că informațiile actuale despre creierul păsărilor dovedesc clar că ele au abilități cognitive asemănătoare cu cele ale mamiferelor, ba chiar și cu cele ale primatelor. Astfel, găinile au amintiri complexe și, la fel ca peștii, pot să transmită informații de la o generație la alta. De asemenea, se păcălesc una pe alta și au capacitatea de a amâna o recompensă pentru a primi alta mai importantă mai târziu.
Într-o fermă industrială, animalelor li se administrează medicamente de fiecare dată când sunt hrănite. În fermele avicole această practică a devenit aproape inevitabilă. Cu toate că cei care lucrează în industrie au fost conștienți de problema reprezentată de imunitatea deficitară a animalelor, în loc să accepte să crească animale mai puțin productive, au ales să le hrănească cu aditivi alimentari. Așadar, animalele crescute în ferme industriale primesc antibiotice în scop nonterapeutic. Populația SUA consumă 1500 de tone de antibiotice pe an, în timp ce cantitatea de antibiotice administrată animalelor ajunge la uriașa cifră de 8900 de tone. Totuși, cei de la Union of Concerned Scientists și-au dat seama că ceva nu este ok și au dovedit că cei din industrie au subevaluat consumul cu 40%. Astfel, după calculele făcute de uniune, s-a demonstrat că reala cantitate administrată păsărilor, porcilor și altor animale e de 12.300 de tone, iar acest număr se referă doar la cazurile nonterapeutice. Din toată această cantitate, aproape 7000 de tone sunt antimicrobieni interziși în Uniunea Europeană.
La fel ca găinile, și porcii sunt crescuți în ferme industriale cu scopul de a deveni hrană pentru oameni. În mod normal, ei trăiesc în sălbăticie pe fiecare continent, mai puțin în Antarctica. Taxonomiștii numără cam 16 specii. Porcii domestici se împart și ei în câteva rase, dar spre deosebire de specii, rasele nu apar pe cale naturală. Ele sunt menținute de fermieri, care împerechează selectiv animale cu anumite caracteristici, ceea ce în prezent se face prin inseminarea artificială. Exact la fel ca în cazul raselor de pisici sau câini, fiecare categorie de porci are anumite caracteristici specifice. Unele dintre ele sunt importante pentru producător, cum ar fi indicele de conversie alimentară. Iar altele sunt mai importante pentru consumator. Cum e cantitatea de grăsime din mușchi. Cererea de carne de porc mai slabă i-a făcut pe cei din industrie să crească rase care nu doar că au mai multe probleme cardiace și de articulații, dar au și un nivel mai mare de anxietate, frică și stres. Animalele stresate îi îngrijorează pe crescătorii industriali pentru că stresul influențează în mod negativ gustul cărnii, fiindcă animalele stresate produc mai mult acid care le descompune mușchii.
Mario, un îngrijitor de la o fermă:
E ceva impresionant să vezi de aproape animale atât de mari și de inteligente care sunt atât de aproape de moarte. (…)
De fapt, nu este ceva neobișnuit ca porcii care așteaptă să fie tăiați să facă atac de cord sau să devină letargici. E din cauză că s-a adunat prea mult stres: transportul, schimbarea mediului, manipularea, grohăielile pe care le aud de cealaltă parte a ușii, mirosul sângelui, mișcările agitate ale asmotatorului.
Cam așa arată traiul animalelor în fermele industriale. Găinile și porcii nu sunt doar excepții. Totuși, pe lângă tratamentul obișnuit al angajaților, ca aproape în orice loc, au loc anumite abuzuri. Spre exemplu, într-o crescătorie industrială de porci din Carolina de Nord, a apărut o înregistrare clandestină care arată cum unii muncitori băteau zilnic animalele, cum loveau scroafele cu o cheie franceză și le înfigeau în rect și în vagin o tijă de fier de 30 de cm. Aceste acte de violență nu au nicio legătură cu îmbunătățirea gustului cărnii sau cu pregătirea animalelor pentru abator. În alte înregistrări, muncitorii le tăiau porcilor picioarele și îi jupuiau de vii, iar la o altă fermă porcină administrată de unul dintre cei mai mari producători de carne de porc din State, unii angajați au fost surprinși pe video cum loveau porcii cu picioarele și îi aruncau pe jos, alții îi trânteau de podeaua din beton și îi ciomăgeau cu ciocane și cu tije de metal.
La altă fermă, o anchetă care s-a desfășurat pe parcursul unui an a demonstrat că zeci de mii de porci erau abuzați în mod sistematic: angajații stingeau țigările pe corpul porcilor, îi băteau cu greble și lopeți, îi strangulau și îi aruncau în fose ca să se înece și le introduceau tije electrice în urechile, gura, vaginul și anusul lor. La finalul anchetei, s-a ajuns la concluzia că directorii se făceau că nu văd și că nu au idee de aceste abuzuri, iar autoritățile refuzau să ia măsuri. Din păcate, astfel de atitudini sunt mai mult regula decât excepția.
Jos, în fosa în care se aduna sângele, se spune că mirosul sângelui te face agresiv. Și este adevărat. Atitudinea tipică este că dacă porcul te lovește cu piciorul, îl lovești și tu, ca să fii chit. Nu e suficient să-l omori. Trebuie să-l faci să sufere… Îl lovești cu putere, îi rupi râtul, îl faci să se înece în propriul sânge. Îi rupi gâtul. O dată, un porc fugea prin sală. S-a uitat la mine în sus în timp ce m-am apropiat de el, am luat cuțitul și – țac! – i-am scos ochiul. Porcul a început să guițe. Iar altă dată am luat cuțitul – e foarte ascuțit – și am tăiat râtul unui porc ca pe o felie de salam. Porcul a înnebunit câteva secunde. Apoi a stat acolo în fața mea, cu un aer puțin prostesc. Așa că am luat un pumn de sare și i l-am presărat pe rât. În momentul ăla a luat-o razna de-a binelea, dădea cu râtul peste tot. Mi-a mai rămas puțină sare pe mână – purtam o mănușă de cauciuc – și i-am vârât-o în anus. Săracul porc nu știa dacă să-și facă nevoile sau să orbească… Nu eram singurul care făcea chestii de genul ăsta. Un tip cu care am lucrat fugea după porci până îi făcea să intre de vii în cuva cu apă fierbinte. Și toată lumea – șoferii care transportă animale, personalul de serviciu – lovește porcii cu țevi de plumb. Toți știu ce se întâmplă acolo. – un muncitor dintr-o fermă industrială
Nici vacile nu sunt private de tratamentul barbar din ferme:
O dată, pistolul de asomare a fost stricat toată ziua, așa că muncitorii luau cuțitul și despicau ceafa vacii cât încă era în picioare. Vacile cădeau la pământ, tremurând. Și ca să le facă să se miște, unii angajați le înjunghiau în spate. Le tăiau coada. Le băteau rău… Și vacile plângeau cu limba scoasă afară.
Problemele sunt similare indiferent către ce sector din industria creșterii animalelor ne concentrăm. Spre exemplu, Tyson Foods este unul dintre cei mai importanți furnizori ai companiei KFC. Acum câțiva ani s-a desfășurat anchetă la una dintre companiile administrate de Tyson Foods, care a scos la lumină faptul că unii angajați aveau obiceiul să smulgă păsărilor capetele cât încă erau vii. Iar asta se întâmpla cu permisiunea foarte clară a supervizorului. De asemenea, muncitorii urinau în zona de suspensie și inclusiv pe banda rulantă care transporta păsările și utilizau un echipament de abataj automatizat defect, care tăia corpul vietăților, nu gâtul.
La Pilgrim’s Pride, unul dintre furnizorii KFC-ului, care a primit și titlul de furnizorul anului, s-a descoperit că puii erau loviți cu picioarele, călcați și trântiți de perete. Li se scuipa nicotină în ochi, erau strânși până ieșeau, literalmente, fecalele din ei și li se smulgeau ciocurile.
E evident că acest sistem de creștere a animalelor e crud. După ce susținătorii drepturilor animalelor au făcut publice aceste informații, publicul a început să fie din ce în ce mai indignat. Prin 2009, în urma unor petiții, Florida, Arizona și California au făcut demersuri pentru a elimina cuștile de gestație, iar în Colorado, sub amenințarea unei campanii demarate și conduse de Humane Society, reprezentații industriei agricole au căzut de acord să contribuie la formularea unor legi care să interzică folosirea cuștilor.
Ce am mâncat de ne-am îmbolnăvit?
În cazul în care nu știai de Gripa Spaniolă, cu siguranță ai aflat de ea după câte ori a fost menționată în presă pe tot parcursul pandemiei de Covid-19. Ei bine, pandemia din 1918 a rămas în istorie cu denumirea de Gripă Spaniolă, pentru că presa din Spania a fost singura presă occidentală care a prezentat, real, impactul ei. Așa cum se speculează, asta s-a datorat faptului că Spania nu era în război, iar presa spaniolă nu era la fel de afectată de cenzură. În ciuda numelui, după cum deja știm, gripa spaniolă s-a răspândit în toată lumea și a fost una dintre cele mai letale pandemii cu care s-a confruntat omenirea. Spre exemplu, în timp ce SIDA a provocat moartea a 24 de milioane de oameni în aproximativ 24 de ani, gripa spaniolă a făcut la fel de multe victime în numai 24 de săptămâni. În urma unor recalculări de pe la începutul anilor 2000 ale numărului de victime, se pare că gripa a curmat viața a milioane de oameni. Mai exact, undeva între 50 și 100 de milioane de persoane de pe tot globul.
Spre deosebire de alte gripe care amenințau doar viața celor tineri, bătrâni și deja bolnavi, gripa spaniolă a ucis oameni sănătoși tun. Mortalitatea cea mai mare a fost la cei între 25 și 29 de ani. La apogeul îmbolnăvirilor, în America mureau chiar și 20.000 de persoane pe săptămână. Ulterior, pentru a săpa gropile comune erau folosite excavatoare acționate cu abur.
În 2009, autoritățile sanitare se temeau că un eveniment similar cu cel din 1918 se va putea repeta. Foarte multe voci susțineau că o pandemie declanșată de virusul H5N1, vinovatul pentru gripa aviară, e inevitabilă și că nimeni nu va ști când se va produce și ce efecte vor urma.
Întorcându-ne la gripa spaniolă, printre cadavrele înghețate din 1918, patologul Johan Hultin a descoperit rămășițele unei femeie care a primit numele Lucy. El i-a prelevat plămânii și i-a trimit virologului Jeffery Taubenberger ca să-i examineze. A descoperit ceva inedit. Rezultatele analizei sale, pe care le-a publicat în 2005, au arătat că la originea pandemiei din 1918 s-a aflat gripa aviară. De asemenea, alte elemente sugerează că virusul care a declanșat gripa ar fi putut să treacă prin anumite mutații la porci, pentru că sunt singurele animale sensibile la virușii umani și cei aviari. Asta nu se știe exact. Totuși, un lucru e sigur: oamenii de știință de la începutul anilor 2000 au ajuns la un consens asupra faptului că noii viruși, cei care se transmit de la animalele din fermele industriale la oameni, vor reprezenta o amenințare majoră în viitorul destul de apropiat. De asemenea, e cert că una dintre cele mai importante amenințări la adresa sănătății oamenilor are legătură cu sănătatea animalelor din fermele industriale, și în primul rând cu cea a păsărilor.
Un virolog care a demonstrat că toate tipurile de gripă au origini aviare a fost Robert Webster. Conform teoriei sale, pe care a numit-o teoria cotețului, acesta susține că virusurile responsabile de unele pandemii umane au luat câteva din genele lor de la virusurile gripale întâlnite la păsările domestice. Un exemplu bun care susține această teorie e legat de pandemia din 1968, cunoscută și ca gripa din Hong Kong. Webster a identificat virusul care a cauzat-o. Așa cum a și bănuit, era vorba de un hibrid care a încorporat câteva aspecte ale unui virus aviar identificat la o rață din Europa Centrală. Studiile de la începutul anilor 2000 legat de gripa Hong Kong arată că principala sursă a tuturor tulpinilor gripale o reprezintă păsările acvatice migratoare, precum rațele și gâștele, care obișnuiesc să colinde Pământul de mai bine de 100 de milioane de ani.
E important să amintesc aici câteva informații științifice de bază. Sursele acestor virusuri, rațele sălbatice, gâștele, rândunicile de mare și pescărușii, poartă toate tulpinile gripale, așa cum sunt clasificate de oamenii de știință: de la H1 până la H16 și de la N1 la N9. Păsările domestice poartă, de asemenea, un mare număr de astfel de tulpini gripale. Păsările sălbatice, dar și cele domestice, rareori se îmbolnăvesc din cauza lor. Virușii sunt transportați de la un capăt la altul al Pământului și ajung, prin excremente, în lacuri, râuri, heleștee și, destul de des, chiar și în hrana oamenilor, date fiind tehnicile industriale de prelucrare a cărnii.
De regulă, fiecare specie de mamifere este vulnerabilă la doar câteva dintre virusurile purtate de păsări. Oamenii, spre exemplu, sunt vulnerabili la H1, H2, H3, porcii la H1 și H3, iar caii la H3 și H7. Te întrebi ce semnifică acest H și de ce un virus e numit așa? Ei bine, litera H este abrevierea de la hemaglutină, o proteină în formă de țepușă care se regăsește la suprafața celulelor virusurilor gripale și care și-a primit numele datorită capacității sale de a aglutina, adică a împreuna globulele roșii. Hemaglutina este un soi de pod molecular care îi permite virusului să treacă în celulele victimei ca niște trupe inamice care traversează un pod realizat rapid. Ea poate duce la final această sarcină mortală datorită unei abilități de a se lega de niște structuri moleculare cunoscute și sub numele de receptori, care se află la suprafața celulelor animale și umane. H1, H2 și H3, cele 3 tipuri de hemaglutină, care atacă sistemul imunitar uman, sunt foarte pricepute în a se fixa de celulele plămânilor, ceea ce explică de ce gripa începe de cele mai multe ori de la nivelul sistemului respirator.
Problemele cu adevărat serioase apar atunci când un virus prezent la o specie începe să se amestece cu virusurile care afectează alte specii. Spre exemplu, așa cum a făcut H1N1, care s-a combinat cu versurile de la păsări, porci și oameni. În cazul virusului H5N1, prin 2009, au existat temeri că la populațiile de porci ar putea apărea un virus extrem de contagios pentru oameni. Atunci când un porc se infectează simultan cu două tipuri de virusuri, există posibilitatea ca virusurile se facă schimb de gene. Gripa porcină H1N1 a apărut în urma unei astfel de combinații.
La momentul în care a scris cartea, Foer știa puțin despre cum vor reacționa oamenii la o nouă pandemie. Trebuie să recunosc că a fost simpatic când a afirmat că, în zilele noastre, puțini oameni mai cred că pandemiile sunt creația unor forțe oculte și că, poate, se gândesc că începutul unei pandemii sau epidemii poate are legătură cu contribuția celor 50 de miliarde de păsări bolnave și medicamentate, păsări care sunt principala sursă a tuturor virusurilor gripale care favorizează crearea de noi agenți patogeni care atacă oamenii.
În 2004, mai mulți experți la nivel mondial în zoonoze, adică în boli infecțioase transmisibile de la animalele vertebrate la om și invers, au discutat despre relația potențială dintre numărul mare de animale bolnave și slăbite din fermele industriale și pandemii. Ei au susținut că e imposibil de identificat originea tuturor bolilor alimentare, dar în cazul în care originea e cunoscută, vectorul de transmitere e de cele mai multe ori un produs de origine animală. Conform instituției US Centers for Disease Control, carnea de pasăre e cea mai răspândită cauză. Iar un studiu publicat în Consumer Reports arată că 83% din carnea de pui, inclusiv mărcile considerate organice, este infectată cu Campylobacter sau Salmonella la momentul achiziționării.
De fiecare dată când tu sau un apropiat faceți din senin gripă sau gastroentrită gândește-te că boala este una dintre acele gripe de 24 de ore odată cu senzația de vomă și diaree. Totuși, diagnosticul nu e chiar atât de simplu. Aceste simptome nu sunt asociate doar cu gripa, ci e vorba, mai degrabă, despre unul dintre zecile de milioane de cazuri de intoxicație alimentară. Nici tu și nici apropiatul tău nu a luat un virus, ci a ingerat unul, cel mai probabil, creat într-o fermă industrială.
Concluzionând, hrana nu mai este ceva rațional, ci e o activitate care ține de cultură, de obiceiuri și de identitate. Alegerile alimentare au început să se asemene cu alegerile vestimentare sau cu preferințele în materie de stil de viață. Hrana nu se rezumă la un simplu calcul pentru a afla care regim presupune un consum mai mic de apă sau mai puțină suferință. Pe de o parte, agricultura industrială cere să renunțăm la conștiință în favoarea unor dorințe de moment. Însă, pe de altă parte, abilitatea de a respinge sistemul poate fi chiar ceea ce își doresc oamenii.
Agricultura industrială se va prăbuși într-o zi, pentru că, din punct de vedere economic, e un sistem absurd, nu e viabil acest mod de a face agricultură.
Când cineva abordează chestiunea consumului de animale se eliberează forțe neașteptate în lume. Întrebările care se pun declanșează emoții profunde. Dintr-un anumit punct de vedere, carnea nu este decât unul dintre produsele pe care le consumăm, la fel ca șervețelele de hârtie sau vehiculele 4×4. Dar dacă ai încerca să schimbi obiceiul de a folosi șervețelele de hârtie la, spre exemplu, Ziua Recunoștinței – și dacă ai face asta într-un mod bombastic, cu o predică despre imoralitatea unui producător sau altul de șervețele -, cei din jur o să ridice din umeri. Pe de altă parte, dacă aduci în discuție posibilitatea unei Zile a Recunoștinței vegetariene, cu siguranță i-ai face pe cei din jurul mesei să exprime opinii foarte subiective – ca să nu spun mai mult.
Problema e una foarte complexă. Chiar dacă știi ce se întâmplă în fermele industriale, chiar dacă ești conștient de abuzuri, nu te poți debarasa de obiceiurile, tradițiile și poveștile legate de hrană de pe o zi pe alta. Iar la urma urmei, acest aspect ține de fiecare persoană, decizia e personală și individuală, iar asta duce la o paletă foarte largă de consumatori, la o diversitate. Cum ar fi ca toți să fim vegani? Sau toți să mâncăm carne? Problema consumului de animale atinge o coardă sensibilă care rezonează cu amintirile, dorințele și valorile noastre. Hrana e importantă, animalele sunt importante, iar consumul de carne e și mai important. În final, problema consumului de carne depinde de percepția pe care o avem fiecare despre ce înseamnă să fii om.
