Când burnout-ul nu are vârstă
„Ești prea tânără ca să te simți obosită”, „nu ai voie să zici că ești obosită la vârsta ta” și „eu am realizat de două ori mai multe când eram ca tine” sunt doar câteva dintre replicile pe care le-am auzit între 20 și aproape 25 de ani.
Burnout-ul în rândul tinerilor este la fel de real ca burnout-ul în rândul milenialilor sau generației X. Studiile arată că 23% dintre tinerii angajați în ziua de azi, la nivel mondial, se confruntă cu un stres pe care nu-l pot manageria, iar 48% dintre ei se simt, literalmente, storși de energie comparativ cu 40% dintre colegii lor mai maturi.
Fiindcă ultimul lucru pe care mi-l doresc este să „vorbesc” din cărți și statistici, urmează să vă spun cum a arătat traseul meu profesional și să evidențiez faptul că n-am avut parte de prea multă distracție.
Ca să vă faceți o idee, în februarie urmează să împlinesc 25 de ani, iar eu lucrez de la 18. Nu pun la socoteală perioada liceului care a fost cea mai stresantă, obositoare și încărcată din viața mea de până acum.
În aproape 8 ani, cred, la o analiză superficială, că am avut cam un an de vacanță și nu, nu am avut un loc de muncă full-time și nici „copii de hrănit” acasă.
Facultatea și primul job part-time
M-am înscris la două facultăți, amândouă la Cluj, după ce mi-am luat examenul de bacalaureat. Am ales Facultatea de Filosofie și cea de Geografie a Turismului. Am intrat la ambele, dar mi-am confirmat locul la Turism, că doar de acolo puteam învăța o meserie. „Cu filosofia mori de foame”, îmi mai spuneau rudele, iar eu nu voiam asta, bineînțeles, la 18 ani.
Fiindcă deși am fost un copil iubit, dar deloc cocoloșit de părinți din punct de vedere financiar, fiindcă nu aveau resursele necesare, am început să-mi doresc puțin mai mult decât cei 600 de lei pe lună pe care-i primeam de la ai mei și de la bunica din partea tatălui.
Într-o zi, după cursuri, în timp ce îmi „preparam” omleta la bucătăria comună, am văzut un catalog de la Avon așezat pe pervaz și, exact ca în desene animate, mi s-a aprins un beculeț deasupra capului.
Mi-am zis atunci că este o idee minunată să devin reprezentant. Aș fi câștigat câțiva zeci de lei în plus și aș mai fi primit și cosmetice. Am completat formularul de înscriere de pe site în acea seară, iar a doua zi m-a sunat un lider Avon și m-a chemat să stăm de vorbă la sediul lor, care am avut noroc să fie destul de aproape de căminul în care trăiam.
Când am primit kit-ul de reprezentat, tipa în a cărei echipă am intrat mi-a prezentat și „oportunitățile de promovare”. Mi-a zis că depășind anumite praguri valorice și aducând oameni în echipă, pot crește ca lider și implicit pot avea venituri mai mari.
M-am pus pe treabă. Am completat cataloage Avon cu datele mele personale, le-am distribuit în fiecare bucătărie comună de la fiecare etaj din cămin. Apoi am făcut același lucru și la alte cămine din campus. M-am înscris în mai multe grupuri de Facebook, mi-am sunat fiecare rudă, am stat în mall, ore în șir, îmbrăcată într-o rochie roz, de prințesă și am împărțit cataloage și mostre cu numărul meu de telefon.
În mai puțin de 3 luni eram deja liderul unei echipe de vreo 10 persoane. Tot în acea perioadă am fost la prima mea conferință. Am continuat să fac asta până în primăvara anului următor, fiindcă reușisem să mă calific și pentru brusa de merit și voiam să mă axez mai mult pe citit literatură.
În vacanța de vară dintre anul doi și ultimul an de facultate, m-am mutat în București și m-am angajat ca librar. Idealizam această meserie, fiindcă iubeam cărțile. Nu aveam nici cea mai vagă idee că într-o librărie o carte este privită la fel cum este un salam într-un hypermarket și că nu ai voie să citești nici măcar atunci când nu este absolut niciun om în căutare de cărți.
Mi-am dat demisia după o lună și jumătate și mi-am continuat facultatea. A venit pandemia, mi-am luat licența, apoi am intrat în domeniul comunicării, după ce nu am reușit să mă angajez în nicio agenție de turism, chiar dacă făcusem, în al doilea an de facultate, practică timp de 6 luni în una dintre cele mai mari agenții din țară.
Pot să fiu content manager, model, PR și content writer, toate deodată. Dar nu merită
După ce am căpătat o bază pe zona comunicării ca PR, am început să-mi depun C.V.-ul oriunde. Primul răspuns a venit, mult mai repede decât mă așteptam, din partea unui magazin online de încălțăminte.
Aveam energie, emoții, voiam să mă implic în cât mai multe activități, să mă fac remarcată, să fiu promovată și tot ce am reușit a fost să devin content manager pe site, model de încălțăminte, PR și content writer pe blogul lor. Faza că eram plătită doar pentru job-ul de Content Manager.
A fost unul dintre cele mai traumatizante job-uri pe care le-am avut, despre care am vorbit în acest articol din Vice.
Mi-am dat demisia la scurt timp după ce „șeful” mi-a zis că mă dă afară dacă fundul și sânii mei nu sunt pe placul colegului de la marketing. Am început următoarea mea colaborare aproape imediat, la un brand de lacuri de unghii vegane din State. Aveau nevoie de încă un om pe partea de Influencer Marketing pe piața americană.
Am început să lucrez pe program de New York, de la ora 4 p.m. până la 12 a.m., ora României. Totul bine și frumos însă „job-ul” era plătit exact ca o colaborare cu un freelancer, chiar dacă era vorba de 8 ore lucrate pe zi. Ce mi-am spus atunci? Sigur mai pot duce un job!
Am mai avut câteva interviuri până am găsit un post interesant, remote, ca și Social Media Manager la o revistă pentru femei. Trebuia să administrez două pagini de Facebook, iar la una dintre ele trebuia să pregătesc undeva la 40 de postări pe zi (text, grafică, tot). Fluxul era atât de mare încât de multe ori stăteam peste program, iar pe la două-trei dimineața, când începeam deja treaba la al doilea job, cădeam cu capul pe masă.
Eram atât de obosită în acea perioadă încât uneori adormeam în cadă. Ajunsesem să mă încarc cu mult mai mult decât puteam duce.
Dacă nu ești angajat nu înseamnă că te afli în vacanță
Într-un final am abandonat ambele locuri de muncă și m-am gândit, pentru prima dată, la freelancing. Aveam deja în plan să îmi deschid un PFA, chiar dacă nu aveam niciun client în portofoliu.
Ușor, ușor, am început să lucrez cu niște micro întreprinderi, dar pe bani atât de puțini încât abia reușeam să acopăr un sfert din partea mea de chirie pe care o plăteam atunci cu iubitul meu. Când primul client mi-a zis că nu își mai permite să colaborăm, m-am panicat atât de tare încât am început să caut iar job-uri.
Simțeam că sunt într-o alergătură continuă și aveam doar 22 de ani. Job-uri, interviuri, colaborări, iar job-uri. Nici nu apucasem să îmi iau 3 zile de concediu. Știu că în acea vară am fost la mare cu laptopul după mine, fiindcă abia mă angajasem într-o agenție de publicitate și eram la program.
Trecusem prin vreo 30 de interviuri de angajare, iar tot ceea ce îmi doream în acea perioadă era stabilitatea, echilibrul și odihna. După ce m-am întors din acea „vacanță” de la mare în care am lucrat continuu, devenisem atât de stresată încât începuse să-mi cadă părul.
Când povesteam cuiva ceea ce simțeam, unii obișnuiau să-mi spună: „doar nu ai un job, de ce să fii stresată?”, „ai 22 de ani, aia nu este muncă”, „nu vezi că nu poți ține de niciun job? Sigur la tine este problema”.
Nu era vorba că nu puteam ține de un job, ci că nu am avut un job care să merite să țin de el. Atât eu, cât și alți oameni din generația mea cu care am povestit pe acest subiect, am conștientizat profund faptul că viața este prea scurtă ca să te mulțumești cu un job care te face nefericit, care te apasă.
Nu am trăit vreodată ca să lucrez, ci vreau să lucrez ce îmi place ca să trăiesc cum îmi place. Cumva, acest clișeu mi-a devenit motto și, într-un fel sau altul, cu fiecare experiență profesională, am reușit să evoluez, să mai fac un pas către o carieră care să mi se potrivească și care să mă bucure.
Uneori, chiar și când faci ceea ce iubești, ajungi să te simți obosită. Spre exemplu, abia am așteptat vacanța de final de 2023. Bateriile mele erau aproape descărcate și nu mai reușeam să mă concentrez în nimic din ceea ce făceam.
Totuși, astăzi, fiecare zi arată diferit, iar la finalul ei nu mă simt extenuată, ci împlinită. Există loc de mai bine, cu siguranță, dar din a doua jumătate a lui 2023, în opt ani, am simțit că încetinesc ritmul, că trăiesc zilele, iar munca mea a căpătat mai multă greutate.
În final, da, cred că burnout-ul nu are vârstă, fiindcă l-am trăit din plin chiar înainte să mă apuc de scris „Zenobistele”, cartea mea de debut în care am stat de vorbă cu 27 de femei realizate din România.
Pe lângă munca efectivă, un om de 20 și un pic de ani mai este apăsat de lipsa stabilității, de veniturile mici, de panica și agitația pe care le trăiește între job-uri. Cred că distracția reprezintă un procent mic în viața unui tânăr ori poate am luat eu viața mult prea în serios.