Arta care vindecă rușinea: un dialog cu Alina Pietrăreanu despre corp, ecofeminism și puterea comunității

Alina Pietrăreanu este dramaturgă, regizoare și co-fondatoare a colectivului HOT Collective, cunoscut pentru proiectele sale curajoase, interdisciplinare și profund ancorate în realități sociale ignorate sau stigmatizate.

Prin munca ei, Alina explorează teme precum sexualitatea, corpul, trauma și normele culturale, urmărind mereu să construiască spații de dialog, vulnerabilitate și solidaritate. În „Papiloma Party”, artista transformă propria experiență cu HPV într-un demers artistic radical, construit la intersecția dintre activism, educație și poezie politică.

„Papiloma Party” nu este doar un spectacol despre un virus, ci o poveste colectivă despre rușine, frică, presiune socială și vindecare. Îmbinând performance-ul, teatrul documentar, muzica și o estetică ecofeministă, producția devine un ritual performativ al recâștigării corpului.

Spectacolul propune o abordare blândă, informată și profund umană asupra unei probleme de sănătate publică insuficient discutate, arătând cum arta poate umple golurile lăsate de sistemul medical și de lipsa educației sexuale.

Cum s-a născut ideea de a transforma o problemă de sănătate publică într-un manifest teatral?

Acum opt ani am aflat că am HPV și a urmat o perioadă de traumă pură. Medicii mă jigneau și mă expediau, pe internet nu prea găseai informații, decât forumuri care te convingeau că mai ai câteva zile de trăit, cunoscuților îmi era rușine să le zic că am un virus cu transmitere sexuală.

M-am simțit mai singură ca niciodată.

Am schimbat mulți medici, am fost făcută frigidă de diferiți bărbați fiindcă nu voiam să le ofer HPV, am ajuns în păduri, am ajuns la vraci, a fost o perioadă intensă. Mi-am dat seama la un moment dat că dacă eu voi trece cu bine peste asta, aș vrea să fac ceva care să le ajute pe celelalte persoane să treacă prin asta mult mai ușor decât mine.

De fapt, accesul la informațiile corecte și puțin sprijin de la cei din jur te poate scăpa de un mare calvar psihic.

Ce crezi că poate face arta mai eficient decât sistemul medical sau cel educațional în schimbarea percepțiilor despre corp și boală?

Ministerul Sănătății a făcut mai multe campanii pentru promovarea vaccinului care au eșuat. Să le spui unor copii la școală că dacă vor să se vaccineze, să vină cu o cerere de la părinții lor, fără să explici nimănui ce înseamnă HPV, ce riscuri sunt asociate cu acesta și ce presupune vaccinul, nu faci decât să alimentezi frica oamenilor, foarte justificată de autoritățile din România, și să îndepărtezi populația de la vaccinare.

Oamenii au nevoie în primul rând să li se explice real ce este HPV. Pentru că mama, atunci când a refuzat să fiu vaccinată, nu auzise niciodată de HPV, așa că s-a temut să îmi facă un vaccin în plus împotriva a ceva de care nici nu știa că există.

Pentru mine este importantă și partea educativă a spectacolului, dar și partea empatică. Mi-am dorit ca oamenii care trec prin asta deja să se simtă mai puțin singuri, iar cei care nu trec prin asta, dar au prieteni care trec, să le înțeleagă mai bine problemele.

Un exemplu fericit este că, după mai multe spectacole, au venit diverși părinți la mine să îmi spună că i-am convins să își vaccineze copiii, fiindcă abia acum au înțeles ce e HPV-ul.

Textul piesei integrează experiențele a peste 50 de femei. Cum s-a derulat acest proces de documentare și cum ai transformat mărturiile lor într-un discurs artistic coerent și empatic?

Eu cred mult că toate problemele sunt interconectate. Corpul femeii a fost văzut secole drept un teren fertil de exploatat la maximum, la fel ca mediul.

Lipsa de grijă și interesul exclusiv pentru profit sau plăcere individuală a ucis sau a traumatizat generații întregi și aproape a dat foc planetei. Dacă vorbim de o schimbare reală, este vorba de o schimbare de atitudine față de lume, nu doar față de un segment anume.

Spectacolul propune o atitudine față de lume, nu doar față de un virus.

 În anii în care am luptat cu asta, am început să cunosc tot mai multe persoane care aveau HPV. După ce am început să vorbesc deschis, oamenii s-au simțit safe să îmi împărtășească propriile povești. Apoi am făcut un open call pe platforma HOT Collective și la partenerii noștri, Centrul FILIA și IELE Sânziene.

Din toate aceste mărturii am extras particularitățile, dar și sentimentele general valabile: vina, frica și rușinea.

Scenografia spectacolului, o masă triunghiulară inspirată de The Dinner Party a lui Judy Chicago, are o simbolistică puternică. Ce semnificație are această „masă comună” în raport cu ideea de vulnerabilitate, solidaritate și vindecare colectivă?

Pe lângă tributul adus acestei lucrări monumentale care a rescris istoria recuperând viețile a zeci de femei șterse din mentalul colectiv, am ținut să aducem la masă și corpurile femeilor, nu doar prezența lor simbolică, prin cele trei actrițe care poartă cu ele experiențele tuturor femeilor implicate în documentare.

Se joacă cu publicul la masă atât în ideea de celebrare și de a fi împreună, cât și în ideea de responsabilitate colectivă, suntem cu toții în asta.

Într-o societate în care sexualitatea și bolile transmise sexual sunt încă tabuuri, cum reacționează publicul la spectacol? Ai simțit că se creează un spațiu autentic de dialog?

Da. La fiecare reprezentație văd cum publicul se deschide. La început este puțin speriat, apoi râde mult, apoi se bucură de cântece, apoi plânge.

Mereu vine cineva la final să ne mulțumească pentru deschidere sau să ne spună că am descris exact ce simte sau a simțit și el.

Am încercat să nu fac ceva melodramatic; mă interesează mai mult empowering-ul. Cred mult în puterea umorului, dacă vine din autenticitate și din dorința reală de acceptare și iubire, asta transmite.

Ce mecanisme teatrale ai folosit pentru a face accesibil un subiect dificil?

M-am gândit mereu la cum m-am simțit eu în acei ani și la ce aș fi avut nevoie să aud. Nu am păstrat nimic din ce ar putea triggerui negativ pe cineva doar de dragul artei.

Teatrul are avantajul poveștii, al empatiei, iar faptul că spectacolul are și elemente de musical ajută enorm. Se vorbește, se cântă și se dansează despre HPV, iubire, sex, frică, vaccin, viața de după diagnosticul de HPV, iar asta creează o bază de suport reală.

Cum vezi rolul sororității și al grijii reciproce în vindecare?

Fundamental. Nu există tratament pentru HPV, trebuie să îți întărești imunitatea, iar stresul este cel mai mare dușman. O comunitate care te susține te poate elibera de mare parte din acest stres.

Când te simți susținut/ă și normalizat/ă, viața însăși reîncepe să se simtă normală.

Dacă ar fi să rezumi scopul final al Papiloma Party, ai spune că este un spectacol despre corp, libertate sau vindecare?

Despre inadaptare și acceptare. Frica de a fi o persoană greșită este un virus în sine al societății noastre, împotriva căruia nu avem vaccin.

De vaccin se ocupă medicii; noi încercăm să te facem să te accepți fără rușini și vină, să te simți mai adaptat/ă și mai puțin singur/ă.