Am crezut mereu că mă voi număra printre femeile care se căsătoresc devreme

Am crescut gândindu-mă la căsătorie ca la cel mai important eveniment din viață. La cinci ani, ca să adorm, mă gândeam la rochia bufantă, de prințesă, pe care aveam să o port în ziua nunții. Eram un copil, dar toată lumea din jur îmi vorbea despre momentul în care aveam să nu mai fiu „domnișoară”.

„Nu sta pe colțul mesei, că nu te mai măriți”, „nu mătura peste picioarele ei, că nu se mai mărită”, „te-ai lovit, lasă, că îți trece până te măriți.” Când le spuneam rudelor sau prietenilor de familie că mie nu-mi place să fac mâncare, ei replicau: „păi și ce faci după ce te măriți? Dragostea trece prin stomac”.

În liceu spuneam deja tuturor că eu mă voi căsători tânără. Că vreau să fiu o mireasă drăguță, care să radieze. Nu mă gândeam la căsnicie, ci numai la ziua în care mi-aș celebra  dragostea.

Vedeam ceva tare fascinant în simplul fapt de a fi mireasă, de a mă îmbrăca într-o rochie albă, în a purta niște pantofi deosebit de eleganți, în a avea părul urcat într-un coc prea strâns și un voal care să îmi acopere fața, în a alege o manichiură french, albă, bineînțeles, în a primi un inel care să semnifice ceva, nu doar să fie o bijuterie frumoasă, în a dansa toată noaptea alături de „prințul” meu.

Am fost învățată de toate desenele animate pe care le-am văzut în copilărie și de toate comediile romantice ale anilor 90 și 2000 că nunta trebuie să fie unul dintre visurile mele. Mai mult, i-am avut pe părinții mei, a căror relație a reprezentat mereu un model, fiindcă s-au căsătorit după șase luni, apoi m-au avut pe mine și sunt împreună, în prezent, de douăzeci și cinci de ani.

Ceea ce nu știam atunci era că ei sunt o excepție de la regulă. Am schimbat multe școli de-a lungul timpului, iar părinții majoritatea colegilor mei erau divorțați. Iar în familia mea extinsă, femeile care erau măritate de peste zece ani păreau nefericite și apăsate de responsabilități.

Relația care a distrus fantezia

La începutul primei mele relații mai serioase, mă gândeam, destul de des, la căsătorie. Îl știam deja de vreo doi ani pe băiatul ăla, de când eram în clasa a XI-a, apoi când am plecat la facultate, la Cluj, am mai locuit împreună scurte perioade de timp.

O parte din fostele colege de liceu fuseseră cerute în căsătorie, la fel și cea mai bună prietenă din facultate, cu care împărțeam și camera de cămin. Voiam și eu ce aveau ele. Voiam să stau la cursuri și seminarii și să mă joc cu inelul de logodnă. Numai că un vis mai vechi a devenit mai puternic și l-a cam detronat pe acesta. Voiam să scriu.

Eram foarte foarte tânără, și cam la fel de imatură și ușor influențată de visuri. Și de filme. Și de cărți. Eram un soi de Emma Bovary, dacă vreți. Visul de a scrie a început să capete din ce în ce mai multă putere.

Cu o încăpățânare care mă speriase și pe mine, am încercat să-l „sufoc”. Ceea ce voiam eu nu era considerată o „cale normală”, „un viitor firesc pentru o femeie”. Aveam senzația că toți oamenii din jurul meu se așteptau ca să termin facultatea de turism, să mă căsătoresc, să-mi găsesc un „job obișnuit” și, peste puțin timp, să fac și primul copil.

Și chiar am încercat. Am făcut o facultate care nu mi-a plăcut, am stat într-o relație care mă făcea nefericită mai mult decât ar fi trebuit, am început să-mi croiesc un drum către cea mai mare agenție de turism din țară, unde am făcut și practica.

Nu-mi plăcea nimic din viața mea și urma să împlinesc doar douăzeci de ani. Apoi a urmat conversația pe care am avut-o cu iubitul meu de atunci, cu care eram deja împreună de mai bine de trei ani.

„Tu nu ești făcută să fii soție. Nici mamă. Tu preferi să citești în loc să faci de mâncare. Tu vrei să călătorești. Nu ești wife material. Și faptul că prietena ta a fost cerută… Nu le dau mai mult de trei luni. Sigur se despart.”

Am luat aceste vorbe ca pe un medicament amar. Să-i spui asta unei fete, care mai toată viața ei a fost crescută să viseze la clipa în care avea să fie mireasă, a fost greu de digerat. Spre surprinderea lui, relația noastră s-a încheiat puțin după trei luni de când am avut această conversație, iar relația prietenei mele durează și astăzi.

„Hei! Ai auzit? Toată lumea se căsătorește.”

În ultimul an de facultate a început lungul șir al nunților. Foste colege și foști colegi au început să-și pună poze pe Facebook în rochii de mireasă și costume. Altele deja erau însărcinate cu primul copil. Parcă începuse un concurs și „cine se căsătorește mai repede este câștigător”.

Atunci, pentru prima dată, nunta a devenit un eveniment care a început să conteze puțin spre deloc. Toată panica, toată agitația, toată nebunia a început să mi se pară un stres care îndepărtează mirii în loc să-i apropie.

Locație, invitații, tort, haine, nași, muzică, mâncare, flori. O demență la care am început să nu-mi doresc să iau parte. Toate astea ca să împarți toate bunurile 50-50 cu cineva? Chiar dacă aș fi ales să mă căsătoresc, aș fi spus pas cununiei religioase doar pentru faptul că preotul m-ar fi întrebat dacă aleg să fiu supusă bărbatului.

„Supusă” este un cuvânt pe care nu-l agreez deloc. Cu timpul am învățat că pot purta  rochie albă oricând, fără să fie de mireasă, că pot avea un inel care semnifică mai mult decât logodna, că pot defila în niște pantofi cu toc deosebiți în orice zi din an și, cel mai important, că pot avea o relație sănătoasă, frumoasă fără să fiu căsătorită.

Am eliminat toate presiunile din viața mea și am intrat pe calea la care visam de fapt, aceea de a scrie.

Uneori îmi amintesc de colegele de liceu și de visurile lor profesionale mărețe și mă întreb: unde se duc visurile femeii după ce se mărită? Dispar? Sunt sufocate undeva adânc în interiorul lor?

Bineînțeles, să te căsătorești nu înseamnă să renunți la întreaga ta viață și să te dedici partenerului. Cunosc multe femei căsătorite care sunt fericite, care au afaceri sau cariere puternice, dar am senzația că sunt excepții.

Acum câteva săptămâni discutam pe această temă cu o amică, care se apropie de patruzeci de ani. Mi-a zis că ea trăiește acum al doilea val al căsătoriilor. Majoritatea cunoștințelor care s-au căsătorit la douăzeci și ceva de ani au divorțat și acum sunt la a doua (sau chiar a treia) nuntă.

A fi sau a nu fi „wife material”?

Acum, la aproape douăzeci și cinci de ani, știu că nu voi fi vreodată mireasă. Nu cred în „wife material”. Ca femeie, dacă vrei, le poți avea pe toate: o căsnicie, un copil, o carieră. Întrebarea este dacă ai nevoie de toate aceste lucruri.

Știu deja că o nuntă, o căsnicie nu-mi va aduce nimic în plus. Nu mă voi simți mai împlinită decât sunt deja. Așa că nu aș face asta doar ca să ating anumite standarde impuse de societate. Nu mai cred în poveștile în care prințesele sunt salvate, nu mai visez la rochia de mireasă.

Mult timp am fost convinsă că mă voi număra printre femeile care aleg să se căsătorească de tinere, iar acum, când acest gând nici nu mai există, sunt mult mai liniștită. Am înțeles faptul că o căsnicie nu îți asigură fericirea și nici că va alunga singurătatea atunci când vei fi bătrână.

Sunt tânără și liberă și fericită în relația pe care o am. Și vreau să mă bucur de toate astea. O bucată de hârtie nu va schimba nimic, poate doar va complica, puțin (sau mai mult), lucrurile.